Decizia nr. 5 din 05 martie 2018

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Sesizarea s-a realizat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă.

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea-cadru nr. 284/2010)

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 188/1999)

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 263/2010)

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea nr. 285/2010)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017 (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017)

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea-cadru nr. 153/2017)

Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare.

Problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii vizează următoarele:

Cu privire la competenţa materială a instanţei, titularul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale, după cum urmează:

Într-o primă opinie s-a apreciat că astfel de litigii se soluţionează în primă instanţă de tribunalul/completul specializat în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale, aşa cum rezultă din minuta întocmită cu ocazia întâlnirii preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel, organizată la Oradea.

În argumentarea acestei opinii, s-a stabilit că articolul 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 reglementează un ajutor social de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, iar nu un drept salarial cuvenit unor funcţionari publici aflaţi în activitate, în derularea unui raport de serviciu, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, aceasta fiind interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în deciziile nr. 2.965 din 7 martie 2013 şi nr. 61 din 7 ianuarie 2011.

Într-o a doua opinie s-a considerat că acţiunile care au acest obiect sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se opinia formatorului Institutului Naţional al Magistraturii exprimată în cadrul întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale ale curţilor de apel, ce a avut loc la Craiova, a cărei minută nu este încă redactată şi publicată.

În această interpretare, compensaţiile acordate la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu sau la concediere sunt drepturi născute – în temeiul legii sau contractelor colective de muncă – din raporturile de muncă sau de serviciu, fiind astfel judecate în raport de calitatea avută de solicitant – salariat sau funcţionar public – ca litigii de muncă sau litigii de contencios administrativ.

În urma examenului jurisprudenţial se constată că instanţele naţionale au soluţionat litigiile atât în cadrul secţiilor de contencios administrativ şi fiscal (Curtea de Apel Bacău, Iaşi, Oradea, Galaţi, Braşov, Cluj, Piteşti şi Bucureşti) în considerarea raportului de serviciu în care s-au aflat părţile, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cât şi în cadrul secţiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale (Curtea de Apel Timişoara, Cluj, Alba Iulia, Constanţa, Ploieşti, Craiova, Bucureşti, Suceava).

Cu privire la prematuritatea/admisibilitatea acţiunilor având ca obiect plata sumelor de bani conform reglementărilor precizate s-au conturat două opinii:

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că acţiunile sunt prematur introduse.

Astfel, potrivit art. 20 din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010:

Aceste prevederi de principiu au fost reluate prin acte normative ulterioare, succesive, respectiv art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014.

Potrivit celui din urmă articol invocat, în anul 2015, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

Pentru anul 2016 a fost adoptat un act normativ cu prevederi similare, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 – în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică, prevederile de mai sus fiind prelungite pană la 31 decembrie 2017, prin art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, respectiv art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017.

Referitor la aplicarea/efectele acestor acte normative (art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013), raportate la pct. 2 din anexa nr. IV/2 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi la art. 20, anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 689/1/2015, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal prin Încheierea din 14.01.2015 şi a stabilit că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului de acordare a ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept” (în continuare, Decizia nr. 16/2015).

Este de observat că, deşi prin decizia în discuţie s-a stabilit că dreptul în sine nu a fost înlăturat, punându-se în discuţie doar exerciţiul său, instanţa supremă a reţinut în mod expres, în egală măsură, că exerciţiul dreptului este suspendat, ceea ce înseamnă că, temporar, nu poate fi valorificat.

Că este aşa şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a negat aceste efecte ale actelor normative analizate rezultă din considerentele sale, relative la posibilitatea statului de a interveni asupra drepturilor vizate:

Raţiunea măsurii dispuse de legiuitor îşi are izvorul într-o situaţie de excepţie, respectiv criza economică a ţării, context în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că statul are dreptul de a suspenda sau suprima anumite retribuţii şi că, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, ingerinţa statului a fost prevăzută de lege şi a urmărit un interes public, respectiv protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, pe fondul crizei economice din ţară (Decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11, Felicia Mihaieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României).

Referitor la natura drepturilor acordate cu prilejul ieşirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă, Curtea Constituţională a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora. Ele nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 şi nr. 334 din 12 iunie 2014).

De altfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut constant în jurisprudenţa sa faptul că statul are deplină legitimitate constituţională de a acorda sporuri, premii periodice şi alte stimulente personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea sunt drepturi salariate suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate şi garantate de Constituţia României. Legiuitorul are libertatea de le modifica în diferite perioade de timp, de a le suspenda şi chiar de a dispune anularea lor (deciziile Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 şi nr. 1.658 din 28 decembrie 2010).

Faţă de aceste statuări, dreptul a cărui valorificare o solicită reclamantul – plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII a Legii-cadru nr. 284/2010 – nu este actual.

Raţionamentul care a stat la baza Deciziei nr. 16/2015, potrivit căruia exerciţiul dreptului este suspendat în intervalul 3 iulie-31 decembrie 2010, se impune şi pentru perioada 2011-2017, când legiuitorul a statuat imperativ că aceste ajutoare nu se acordă.

Raţiunea acestei interpretări este impusă de succesiunea neîntreruptă în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în perioada 1.01.2011-2017.

Sub acest aspect, relativ la măsurile financiare instituite, Curtea Constituţională a reţinut că aceste măsuri nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 şi nr. 291 din 23 mai 2013).

În ceea ce priveşte compatibilitatea măsurilor instituite de legiuitor cu garanţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în prezentele considerente s-a sugerat deja, preluându-se punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că acestea nu aduc atingere unui drept fundamental şi că acţiunile statului se înscriu în marja sa de acţiune, având drept scop prezervarea unui interes public, respectiv protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile şi veniturile statului.

Relativ la potenţialul discriminatoriu al măsurii de suspendare a exerciţiului dreptului se notează că, deşi este adevărat că prin actele normative analizate în speţă s-au creat premisele unui regim diferit între funcţionarii pensionaţi înainte şi după intrarea lor în vigoare, această situaţie nu este în sine nelegală, de vreme ce diferenţele în discuţie sunt justificate de aplicarea unor norme juridice distincte, adoptate potrivit unor raţiuni speciale, proprii contextului economic şi social care le-a generat.

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 669/2012, într-o speţă în care a avut a statua cu privire la o chestiune similară celei din pricina de faţă, respectiv pretinsa discriminare între persoanele care au trecut la o tranşă superioară de vechime în cursul anului 2011 şi cele care au trecut la o astfel de tranşă anterior intrării în vigoare a Legii- cadru nr. 285/2010.

A reţinut Curtea, în concret, următoarele: „Avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate. De altfel, Curtea subliniază faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare şi a unor metodologii de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi obiect, pe care le abrogă”.

Pentru aceste motive, unele instanţe au respins acţiunile ca prematur introduse (Curtea de Apel Iaşi, Braşov, Cluj, Ploieşti, Bucureşti şi Suceava) sau ca nefondate/neîntemeiate (Curtea de Apel Bacău, Timişoara, Oradea, Galaţi, Braşov, Alba Iulia, Constanţa şi Bucureşti).

Într-o a doua opinie, instanţele au admis acţiunile, angajatorul fiind obligat la plata ajutoarelor/indemnizaţiilor, prin Decizia nr. 16/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se că, prin actele normative învederate, s-a amânat pe o perioadă limitată de timp plata ajutoarelor/indemnizaţiilor, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză.

Prin urmare, plata drepturilor nu poate fi amânată la infinit. De altfel, din preambulul ordonanţelor de urgenţă prin care s-a amânat plata rezultă că această decizie nu a fost determinată de o criză financiară, ci de un impact suplimentar asupra cheltuielilor bugetare şi a deficitului bugetar. Or, plata oricărui drept salarial ori alt beneficiu în legătură cu raportul de muncă sau încetarea acestuia generează un impact bugetar suplimentar, astfel încât nu poate fi amânată plata an de an. Câtă vreme legiuitorul nu a abrogat drepturile litigioase, rezultă că nu este dată de o veritabilă criză financiară (care ar fi justificat o asemenea măsură, nefiind în discuţie drepturi fundamentale, ci doar beneficii şi privilegii), ci doar o chestiune de organizare a bugetului şi de reducere a cheltuielilor publice, împrejurări care nu pot amâna sine die plata drepturilor recunoscute de lege.

Totodată, instanţele au apreciat că acţiunile sunt întemeiate, angajatorul fiind obligat la plata ajutoarelor/indemnizaţiilor, la încetarea cauzei de suspendare legală, pentru considerente relativ identice cu cele anterior expuse (Curtea de Apel Bucureşti).

Prin punctul de vedere exprimat, Ministerul Public a concluzionat că litigiile având ca obiect ajutoarele de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea- cadru nr. 284/2010 sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, iar cererile de chemare în judecată având ca obiect plata sumelor de bani corespunzătoare ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, introduse în perioada de suspendare legală a exerciţiului dreptului sunt prematur formulate.

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. II din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ, iar acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă se constată că această condiţie legală este îndeplinită în ceea ce îl priveşte pe titularul sesizării.

Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul tuturor curţilor de apel din ţară.

Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi anume priveşte probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti; în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de a statua asupra prematurităţii/admisibilităţii acţiunilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 formulate în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii.

Cu privire la competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea- cadru nr. 284/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În privinţa ajutorului prevăzut de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 nu există dispoziţii speciale care să prevadă o anumită competenţă materială de soluţionare, fapt ce a determinat o practică neunitară.

În consecinţă, pentru dezlegarea acestei probleme este necesară aplicarea principiilor şi dispoziţiilor cu caracter general în materia stabilirii competenţei instanţelor judecătoreşti.

Din acest punct de vedere, pentru determinarea competenţei instanţei de judecată este esenţială stabilirea naturii juridice a ajutorului solicitat şi, în subsidiar, calitatea reclamantului.

Practica neunitară s-a născut deoarece instanţele au stabilit diferit natura juridică a ajutorului: drept de natură salarială sau asimilat acestuia, izvorât din raporturile de muncă ori de serviciu sau ajutor social (drept de asigurări sociale) născut dintr-un raport juridic de asigurări sociale.

În condiţiile în care ajutorul a fost calificat ca fiind un drept de asigurări sociale, cererile privind refuzul de acordare a acestuia au fost soluţionate de secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul tribunalului, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 153 lit. f) din Legea nr. 263/2010.

În situaţia în care ajutorul, ca natură juridică, a fost calificat ca fiind un drept de natură salarială sau asimilat acestuia, actele prin care autoritatea publică pârâtă refuză să îl acorde au fost apreciate ca fiind acte administrative şi au fost contestate, după caz, la tribunal sau la curtea de apel – secţia de contencios administrativ, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 sau, după caz, art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În ce priveşte natura drepturilor acordate cu ocazia ieşirii la pensie, încetării raporturilor de serviciu, retragerii ori trecerii în rezervă, Curtea Constituţională a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora. Ele nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordărilor, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 şi nr. 334 din 12 iunie 2014).

Faţă de cele două orientări jurisprudenţiale se apreciază că ajutorul acordat la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu nu este un drept de asigurări sociale, ci este un drept asociat prestării unei anumite activităţi în temeiul unui raport de muncă sau de serviciu.

Natura juridică a acestui ajutor este interpretată a fi aceea a unui drept de natură salarială sau asimilat acestuia, deoarece derivă dintr-un raport de muncă sau de serviciu, care a încetat.

În acest cadru, în raport cu calitatea avută de solicitant, aceea de salariat sau de funcţionar public, judecarea litigiilor intră în competenţa secţiilor/completurilor specializate în litigii de muncă sau a secţiilor/completurilor de contencios administrativ.

Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Compensaţiile acordate la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu sau la concediere sunt drepturi născute, în temeiul legii sau contractelor de muncă, din raporturile de muncă sau de serviciu, fiind judecate în mod corespunzător, în acest sens fiind şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care, la pct. 68, stabilesc că: „Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale”, fiind incluse în această categorie şi compensaţii băneşti la concediere sau trecerea în rezervă.

Un alt argument în aprecierea competenţei este faptul că sursa din care se efectuează plata ajutorului cuvenit la trecerea în rezervă nu o constituie bugetul asigurărilor sociale de stat, ci bugetul de stat, ceea ce probează natura juridică diferită de cea a drepturilor de asigurări sociale a dreptului avut în vedere.

Aceste drepturi au fost incluse în Legea-cadru nr. 284/2010, fiind elemente de remuneraţie având legătură indirectă cu raportul de muncă/de serviciu şi salariul cuvenit, cu natură juridică a unui drept asociat prestării unei anumite activităţi.

Faţă de cele expuse mai sus rezultă că instanţele care au soluţionat litigiile în considerarea raportului de serviciu în care s-au aflat părţile, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, au procedat corect.

Cu privire la soluţia ce se impune a fi pronunţată cu privire la acţiunile având ca obiect plata sumelor de bani conform reglementărilor expuse mai sus se constată că întreaga jurisprudenţă naţională a valorificat aspectele deja statuate prin Decizia nr. 16/2015 şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale relevante.

Din jurisprudenţa ataşată sesizării se poate observa că toate categoriile de soluţii reţin în considerente că efectele suspensive ale actelor normative succesive limitează valorificarea drepturilor deduse judecăţii corespunzător perioadelor avute în vedere de acestea. Din lecturarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate se poate observa că acestea exprimă doar aparent soluţii diferite, numitorul comun constituindu-l imposibilitatea valorificării drepturilor în perioadele analizate. Soluţiile de respingere, indiferent de forma de exprimare a dispozitivului, au în vedere considerente similare, iar soluţiile de admitere pronunţate mai recent nu conferă nici acestea o creanţă exigibilă în favoarea reclamantului, executarea titlurilor depinzând de încetarea suspendărilor legale. Dintre acestea se evidenţiază soluţia minoritară pronunţată doar la nivelul unei curţi de apel (în cadrul căreia s-au pronunţat şi soluţii de prematuritate) în sensul admiterii acţiunii (aparent necondiţionat), fără a omite însă în considerente efectele Deciziei nr. 16/2015.

Din perspectiva expusă se impune a se analiza, drept condiţie de admisibilitate a sesizării de faţă, în ce măsură diferenţele specifice existente între soluţiile formulate în jurisprudenţă sunt de natură a impune acţiunea acestui mecanism de unificare.

Pentru a se lămuri efectele aplicării actelor normative menţionate, art. 9 din Legea nr. 118/2010, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, raportate la pct. 2 din anexa nr. IV/2 din Legea-cadru nr. 330/2009 şi la art. 20 din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, se reţine că, prin Decizia nr. 16/2015, s-a stabilit că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului de acordare a ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa dreptului”.

Referitor la natura drepturilor acordate cu prilejul ieşirii la pensie, încetării raporturilor de serviciu, retragerii ori trecerii în rezervă, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a reţinut că aceste drepturi reprezintă „beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora şi nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 şi nr. 334 din 12 iunie 2014)”. S-a recunoscut, astfel, încă o dată, că statul are deplină legitimare constituţională pentru a acorda sporuri, premii periodice şi alte stimulente personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea au fost considerate drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate şi garantate de Constituţie, în raport cu care legiuitorul are libertatea de a le modifica în diferite perioade de timp, de a le suspenda şi chiar de a dispune anularea lor.

Prin considerentele deciziei menţionate s-a mai subliniat totodată că „raţiunea măsurii dispuse de legiuitor îşi are izvorul într-o situaţie de excepţie, respectiv criza economică a ţării, context în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că statul are dreptul de a suspenda sau suprima anumite retribuţii şi că, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, ingerinţa statului a fost prevăzută de lege şi a urmărit un interes public, respectiv protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, pe fondul crizei economice din ţară (Decizia de inadmisibilitate pronunţată la 6.12.2011 în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11, Cauza Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României)”.

Deşi, prin decizia în discuţie, s-a stabilit că dreptul în sine nu a fost înlăturat, punându-se în discuţie doar exerciţiul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod expres că exerciţiul dreptului a fost suspendat în mod repetat, neputând fi valorificat.

De asemenea, prin Decizia nr. 11/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în Dosarul nr. 3.489/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.826/110/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: