ÎCCJ, Decizia nr. 5/2018

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Sesizarea s-a realizat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava, atașându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudență relevantă.

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea-cadru nr. 284/2010)

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 188/1999)

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 263/2010)

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea nr. 285/2010)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal- bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017 (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum și modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017)

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (în continuare, Legea-cadru nr. 153/2017)

Ordonanța de urgență nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările și completările ulterioare.

Problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii vizează următoarele:

Cu privire la competența materială a instanței, titularul sesizării a arătat că s-au conturat două orientări jurisprudențiale, după cum urmează:

Într-o primă opinie s-a apreciat că astfel de litigii se soluționează în primă instanță de tribunalul/completul specializat în materia conflictelor de muncă și asigurări sociale, așa cum rezultă din minuta întocmită cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel, organizată la Oradea.

În argumentarea acestei opinii, s-a stabilit că articolul 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 reglementează un ajutor social de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, iar nu un drept salarial cuvenit unor funcționari publici aflați în activitate, în derularea unui raport de serviciu, pentru a fi incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, aceasta fiind interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, în deciziile nr. 2.965 din 7 martie 2013 și nr. 61 din 7 ianuarie 2011.

Într-o a doua opinie s-a considerat că acțiunile care au acest obiect sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal, reținându-se opinia formatorului Institutului Național al Magistraturii exprimată în cadrul întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale ale curților de apel, ce a avut loc la Craiova, a cărei minută nu este încă redactată și publicată.

În această interpretare, compensațiile acordate la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu sau la concediere sunt drepturi născute - în temeiul legii sau contractelor colective de muncă - din raporturile de muncă sau de serviciu, fiind astfel judecate în raport de calitatea avută de solicitant - salariat sau funcționar public - ca litigii de muncă sau litigii de contencios administrativ.

În urma examenului jurisprudențial se constată că instanțele naționale au soluționat litigiile atât în cadrul secțiilor de contencios administrativ și fiscal (Curtea de Apel Bacău, Iași, Oradea, Galați, Brașov, Cluj, Pitești și București) în considerarea raportului de serviciu în care s-au aflat părțile, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cât și în cadrul secțiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă și asigurări sociale (Curtea de Apel Timișoara, Cluj, Alba Iulia, Constanța, Ploiești, Craiova, București, Suceava).

Cu privire la prematuritatea/admisibilitatea acțiunilor având ca obiect plata sumelor de bani conform reglementărilor precizate s-au conturat două opinii:

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că acțiunile sunt prematur introduse.

Astfel, potrivit art. 20 din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010:

Aceste prevederi de principiu au fost reluate prin acte normative ulterioare, succesive, respectiv art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

Potrivit celui din urmă articol invocat, în anul 2015, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

Pentru anul 2016 a fost adoptat un act normativ cu prevederi similare, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 - în anul 2016, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică, prevederile de mai sus fiind prelungite pană la 31 decembrie 2017, prin art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016, respectiv art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017.

Referitor la aplicarea/efectele acestor acte normative (art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013), raportate la pct. 2 din anexa nr. IV/2 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și la art. 20, anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 689/1/2015, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal prin Încheierea din 14.01.2015 și a stabilit că "dispozițiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, vizează exercițiul dreptului de acordare a ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, și nu existența acestui drept" (în continuare, Decizia nr. 16/2015).

Este de observat că, deși prin decizia în discuție s-a stabilit că dreptul în sine nu a fost înlăturat, punându-se în discuție doar exercițiul său, instanța supremă a reținut în mod expres, în egală măsură, că exercițiul dreptului este suspendat, ceea ce înseamnă că, temporar, nu poate fi valorificat.

Că este așa și că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a negat aceste efecte ale actelor normative analizate rezultă din considerentele sale, relative la posibilitatea statului de a interveni asupra drepturilor vizate:

Rațiunea măsurii dispuse de legiuitor își are izvorul într-o situație de excepție, respectiv criza economică a țării, context în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că statul are dreptul de a suspenda sau suprima anumite retribuții și că, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, ingerința statului a fost prevăzută de lege și a urmărit un interes public, respectiv protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile și veniturile statului, pe fondul crizei economice din țară (Decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11, Felicia Mihaieș și Adrian Gavril Senteș împotriva României).

Referitor la natura drepturilor acordate cu prilejul ieșirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă, Curtea Constituțională a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora. Ele nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 și nr. 334 din 12 iunie 2014).

De altfel, instanța de contencios constituțional a reținut constant în jurisprudența sa faptul că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, premii periodice și alte stimulente personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea sunt drepturi salariate suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate și garantate de Constituția României. Legiuitorul are libertatea de le modifica în diferite perioade de timp, de a le suspenda și chiar de a dispune anularea lor (deciziile Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 și nr. 1.658 din 28 decembrie 2010).

Față de aceste statuări, dreptul a cărui valorificare o solicită reclamantul - plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII a Legii-cadru nr. 284/2010 - nu este actual.

Raționamentul care a stat la baza Deciziei nr. 16/2015, potrivit căruia exercițiul dreptului este suspendat în intervalul 3 iulie-31 decembrie 2010, se impune și pentru perioada 2011-2017, când legiuitorul a statuat imperativ că aceste ajutoare nu se acordă.

Rațiunea acestei interpretări este impusă de succesiunea neîntreruptă în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispozițiilor legale privind ajutoarele/indemnizațiile în perioada 1.01.2011-2017.

Sub acest aspect, relativ la măsurile financiare instituite, Curtea Constituțională a reținut că aceste măsuri nu aduc atingere înseși substanței drepturilor bănești vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizațiilor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 și nr. 291 din 23 mai 2013).

În ceea ce privește compatibilitatea măsurilor instituite de legiuitor cu garanțiile Curții Europene a Drepturilor Omului, în prezentele considerente s-a sugerat deja, preluându-se punctul de vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, că acestea nu aduc atingere unui drept fundamental și că acțiunile statului se înscriu în marja sa de acțiune, având drept scop prezervarea unui interes public, respectiv protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile și veniturile statului.

Relativ la potențialul discriminatoriu al măsurii de suspendare a exercițiului dreptului se notează că, deși este adevărat că prin actele normative analizate în speță s-au creat premisele unui regim diferit între funcționarii pensionați înainte și după intrarea lor în vigoare, această situație nu este în sine nelegală, de vreme ce diferențele în discuție sunt justificate de aplicarea unor norme juridice distincte, adoptate potrivit unor rațiuni speciale, proprii contextului economic și social care le-a generat.

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 669/2012, într-o speță în care a avut a statua cu privire la o chestiune similară celei din pricina de față, respectiv pretinsa discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii- cadru nr. 285/2010.

A reținut Curtea, în concret, următoarele: "Avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. De altfel, Curtea subliniază faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă".

Pentru aceste motive, unele instanțe au respins acțiunile ca prematur introduse (Curtea de Apel Iași, Brașov, Cluj, Ploiești, București și Suceava) sau ca nefondate/neîntemeiate (Curtea de Apel Bacău, Timișoara, Oradea, Galați, Brașov, Alba Iulia, Constanța și București).

Într-o a doua opinie, instanțele au admis acțiunile, angajatorul fiind obligat la plata ajutoarelor/indemnizațiilor, prin Decizia nr. 16/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se că, prin actele normative învederate, s-a amânat pe o perioadă limitată de timp plata ajutoarelor/indemnizațiilor, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză.

Prin urmare, plata drepturilor nu poate fi amânată la infinit. De altfel, din preambulul ordonanțelor de urgență prin care s-a amânat plata rezultă că această decizie nu a fost determinată de o criză financiară, ci de un impact suplimentar asupra cheltuielilor bugetare și a deficitului bugetar. Or, plata oricărui drept salarial ori alt beneficiu în legătură cu raportul de muncă sau încetarea acestuia generează un impact bugetar suplimentar, astfel încât nu poate fi amânată plata an de an. Câtă vreme legiuitorul nu a abrogat drepturile litigioase, rezultă că nu este dată de o veritabilă criză financiară (care ar fi justificat o asemenea măsură, nefiind în discuție drepturi fundamentale, ci doar beneficii și privilegii), ci doar o chestiune de organizare a bugetului și de reducere a cheltuielilor publice, împrejurări care nu pot amâna sine die plata drepturilor recunoscute de lege.

Totodată, instanțele au apreciat că acțiunile sunt întemeiate, angajatorul fiind obligat la plata ajutoarelor/indemnizațiilor, la încetarea cauzei de suspendare legală, pentru considerente relativ identice cu cele anterior expuse (Curtea de Apel București).

Prin punctul de vedere exprimat, Ministerul Public a concluzionat că litigiile având ca obiect ajutoarele de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea- cadru nr. 284/2010 sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, iar cererile de chemare în judecată având ca obiect plata sumelor de bani corespunzătoare ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, introduse în perioada de suspendare legală a exercițiului dreptului sunt prematur formulate.

Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. II din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de competența în primă instanță a secțiilor/completurilor specializate în soluționarea litigiilor de muncă, respectiv raportat la calitatea de funcționar public a reclamanților, a secțiilor/completurilor specializate de contencios administrativ, iar acțiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exercițiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații sunt prematur formulate.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă se constată că această condiție legală este îndeplinită în ceea ce îl privește pe titularul sesizării.

Este îndeplinită și condiția privind respectarea cerințelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul tuturor curților de apel din țară.

Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, și anume privește probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești; în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a stabili competența de soluționare în primă instanță a litigiilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de a statua asupra prematurității/admisibilității acțiunilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 formulate în perioada de suspendare a exercițiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații.

Cu privire la competența de soluționare în primă instanță a litigiilor având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea- cadru nr. 284/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În privința ajutorului prevăzut de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 nu există dispoziții speciale care să prevadă o anumită competență materială de soluționare, fapt ce a determinat o practică neunitară.

În consecință, pentru dezlegarea acestei probleme este necesară aplicarea principiilor și dispozițiilor cu caracter general în materia stabilirii competenței instanțelor judecătorești.

Din acest punct de vedere, pentru determinarea competenței instanței de judecată este esențială stabilirea naturii juridice a ajutorului solicitat și, în subsidiar, calitatea reclamantului.

Practica neunitară s-a născut deoarece instanțele au stabilit diferit natura juridică a ajutorului: drept de natură salarială sau asimilat acestuia, izvorât din raporturile de muncă ori de serviciu sau ajutor social (drept de asigurări sociale) născut dintr-un raport juridic de asigurări sociale.

În condițiile în care ajutorul a fost calificat ca fiind un drept de asigurări sociale, cererile privind refuzul de acordare a acestuia au fost soluționate de secția conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul tribunalului, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă și art. 153 lit. f) din Legea nr. 263/2010.

În situația în care ajutorul, ca natură juridică, a fost calificat ca fiind un drept de natură salarială sau asimilat acestuia, actele prin care autoritatea publică pârâtă refuză să îl acorde au fost apreciate ca fiind acte administrative și au fost contestate, după caz, la tribunal sau la curtea de apel - secția de contencios administrativ, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 sau, după caz, art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În ce privește natura drepturilor acordate cu ocazia ieșirii la pensie, încetării raporturilor de serviciu, retragerii ori trecerii în rezervă, Curtea Constituțională a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora. Ele nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordărilor, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 și nr. 334 din 12 iunie 2014).

Față de cele două orientări jurisprudențiale se apreciază că ajutorul acordat la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu nu este un drept de asigurări sociale, ci este un drept asociat prestării unei anumite activități în temeiul unui raport de muncă sau de serviciu.

Natura juridică a acestui ajutor este interpretată a fi aceea a unui drept de natură salarială sau asimilat acestuia, deoarece derivă dintr-un raport de muncă sau de serviciu, care a încetat.

În acest cadru, în raport cu calitatea avută de solicitant, aceea de salariat sau de funcționar public, judecarea litigiilor intră în competența secțiilor/completurilor specializate în litigii de muncă sau a secțiilor/completurilor de contencios administrativ.

Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența Secției de contencios administrativ și fiscal, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

Compensațiile acordate la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu sau la concediere sunt drepturi născute, în temeiul legii sau contractelor de muncă, din raporturile de muncă sau de serviciu, fiind judecate în mod corespunzător, în acest sens fiind și Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, care, la pct. 68, stabilesc că: "Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale", fiind incluse în această categorie și compensații bănești la concediere sau trecerea în rezervă.

Un alt argument în aprecierea competenței este faptul că sursa din care se efectuează plata ajutorului cuvenit la trecerea în rezervă nu o constituie bugetul asigurărilor sociale de stat, ci bugetul de stat, ceea ce probează natura juridică diferită de cea a drepturilor de asigurări sociale a dreptului avut în vedere.

Aceste drepturi au fost incluse în Legea-cadru nr. 284/2010, fiind elemente de remunerație având legătură indirectă cu raportul de muncă/de serviciu și salariul cuvenit, cu natură juridică a unui drept asociat prestării unei anumite activități.

Față de cele expuse mai sus rezultă că instanțele care au soluționat litigiile în considerarea raportului de serviciu în care s-au aflat părțile, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, au procedat corect.

Cu privire la soluția ce se impune a fi pronunțată cu privire la acțiunile având ca obiect plata sumelor de bani conform reglementărilor expuse mai sus se constată că întreaga jurisprudență națională a valorificat aspectele deja statuate prin Decizia nr. 16/2015 și considerentele deciziilor Curții Constituționale relevante.

Din jurisprudența atașată sesizării se poate observa că toate categoriile de soluții rețin în considerente că efectele suspensive ale actelor normative succesive limitează valorificarea drepturilor deduse judecății corespunzător perioadelor avute în vedere de acestea. Din lecturarea hotărârilor judecătorești pronunțate se poate observa că acestea exprimă doar aparent soluții diferite, numitorul comun constituindu-l imposibilitatea valorificării drepturilor în perioadele analizate. Soluțiile de respingere, indiferent de forma de exprimare a dispozitivului, au în vedere considerente similare, iar soluțiile de admitere pronunțate mai recent nu conferă nici acestea o creanță exigibilă în favoarea reclamantului, executarea titlurilor depinzând de încetarea suspendărilor legale. Dintre acestea se evidențiază soluția minoritară pronunțată doar la nivelul unei curți de apel (în cadrul căreia s-au pronunțat și soluții de prematuritate) în sensul admiterii acțiunii (aparent necondiționat), fără a omite însă în considerente efectele Deciziei nr. 16/2015.

Din perspectiva expusă se impune a se analiza, drept condiție de admisibilitate a sesizării de față, în ce măsură diferențele specifice existente între soluțiile formulate în jurisprudență sunt de natură a impune acțiunea acestui mecanism de unificare.

Pentru a se lămuri efectele aplicării actelor normative menționate, art. 9 din Legea nr. 118/2010, art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, raportate la pct. 2 din anexa nr. IV/2 din Legea-cadru nr. 330/2009 și la art. 20 din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, se reține că, prin Decizia nr. 16/2015, s-a stabilit că "dispozițiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, vizează exercițiul dreptului de acordare a ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, și nu existența dreptului".

Referitor la natura drepturilor acordate cu prilejul ieșirii la pensie, încetării raporturilor de serviciu, retragerii ori trecerii în rezervă, din jurisprudența Curții Constituționale, s-a reținut că aceste drepturi reprezintă "beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora și nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 și nr. 334 din 12 iunie 2014)". S-a recunoscut, astfel, încă o dată, că statul are deplină legitimare constituțională pentru a acorda sporuri, premii periodice și alte stimulente personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea au fost considerate drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate și garantate de Constituție, în raport cu care legiuitorul are libertatea de a le modifica în diferite perioade de timp, de a le suspenda și chiar de a dispune anularea lor.

Prin considerentele deciziei menționate s-a mai subliniat totodată că "rațiunea măsurii dispuse de legiuitor își are izvorul într-o situație de excepție, respectiv criza economică a țării, context în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că statul are dreptul de a suspenda sau suprima anumite retribuții și că, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, ingerința statului a fost prevăzută de lege și a urmărit un interes public, respectiv protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile și veniturile statului, pe fondul crizei economice din țară (Decizia de inadmisibilitate pronunțată la 6.12.2011 în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11, Cauza Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș împotriva României)".

Deși, prin decizia în discuție, s-a stabilit că dreptul în sine nu a fost înlăturat, punându-se în discuție doar exercițiul său, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod expres că exercițiul dreptului a fost suspendat în mod repetat, neputând fi valorificat.

De asemenea, prin Decizia nr. 11/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în Dosarul nr. 3.489/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 2.826/110/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: