ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4861/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.03.2022, sub nr. x/2022, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și participant-expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând:

Prin sentința civilă nr. 462 din 21 martie 2023 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu excepția petitului vizând obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca rămasă fără obiect.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu excepția petitului vizând obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B., ambele cu domiciliul ales la DNA - Structura Centrală, în București, în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în București, ca neîntemeiată.

A respins petitul vizând obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești, ca neîntemeiat.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantele B. și A. au declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12 Direcția Națională Anticorupție a recunoscut dreptul reclamanților de a fi salarizați de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON și nu de 484,18, cât a fost luată în considerare în toată această perioadă.

Prin urmare, Direcția Națională Anticorupție a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile regulile de la art. 2510 din C. civ. care prevede la alin. (1) că după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Având în vedere aceste aspecte, recurentele consideră că, în urma emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021 și, respectiv, în urma emiterii Deciziei nr. 548/08.12.2021, ambele ale Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, sunt îndreptățite la calcularea și plata diferențelor salariate rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON față de 484.18, începând cu data de 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

În opinia recurentelor termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat, or, de la data emiterii acestor acte administrative curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 și, respectiv, din Decizia nr. 548/08.12.2021 este total nelegală.

Soluția de mai sus a fost pronunțată de Curtea de Apel București prin Hotărârea nr. 1221/2022 din 29/06/2022.

Or, anularea parțială pe fondul cauzei a prevederilor de mai sus (art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021) efectuată de Curtea de Apel București asupra unui ordin care nu avea caracter individual, ci era aplicabil erga omnes întregului personal, nu ar putea să nu le fie aplicabilă, în caz contrar apărând că același ordin creează deznodăminte diferite pentru personal salarizat în mod similar.

Același ordin care nu are un caracter individual, nu poate fi aplicat în mod discriminator unor categorii de personal față de alte categorii de personal.

La data de 17.09.2024, recurentele-reclamante au depus note scrise, prin care au arătat că instanțele de judecată au anulat deja acest ordin colectiv prin care li se recunosc drepturi salariale angajaților din cadrul Parchetului, care sunt colegi cu recurentele-reclamante, făcând referire în acest sens la Decizia nr. 2420/09.05.2023 a Înaltei curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2022, și sentința nr 1221/29.06.2022 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2022, definitivă prin neapelare.

Chestiuni prealabile

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise în care a fost invocată excepția rămânerii fără obiect față de emiterea Ordinului nr. 551 din 12 aprilie 2023.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că este nefondată invocarea de către intimatul-pârât a lipsei de obiect a acțiunii în raport de emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, întrucât obiectul demersului judiciar de față îl constituie solicitarea reclamantelor de anulare parțială a Ordinului nr. 547/08.12.2021 al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție (art. 4 și art. 6 referitoare la invocarea de către pârât a termenului general de prescripție de 3 ani) și a ordinelor prin care s-au soluționat contestațiile împotriva acestui ordin, și obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi ale reclamantelor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016, iar prin Ordinul nr. 551/12.04.2023 s-a stabilit salarizarea procurorilor din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu data de 1 ianuarie 2018, prin aplicarea unei valori sectoriale de referință în sumă de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, așadar, aspecte care nu privesc prezenta cauză.

Prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamantele și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției.

Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimata-pârâtă ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din decizie nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatei-pârâte debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conținutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speță este de observat că reclamanții nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, motiv pentru care, în această ipoteză acestora le sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din actul contestat, intimata-pârâtă stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă în condițiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care dețin hotărâri judecătorești și la cele care nu dețin astfel de hotărâri.

Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă, iar din analiza întregului conținut al actului contestat rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere.

O astfel de concluzie este confirmată de modul de redactare a art. 4 și 5 ale ordinului contestat, care menționează explicit că debitorul obligației nu intenționează să procedeze la executarea unor obligații prescrise.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Va observa, așadar, Înalta Curte că, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului, prin act scris emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților se realizează începând cu 01.08.2016 prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executarea doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Așadar, nu se poate susține în mod valid că ar exista o contradicție între mențiunile din conținutul art. 1 al Deciziei contestate și cele de la art. 4 și 5, în realitate dispozițiile art. 4 reprezentând o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătorești în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, instanțele sesizate cu acest tip de cereri au reținut incidența termenului de prescripție, admițându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acțiunilor.

Cele două hotărâri judecătorești la care fac trimitere reclamanții, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate în privința sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluției criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de obiect invocată de intimatul pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Respinge recursul declarat de reclamantele B. și A. împotriva sentinței civile nr. 462 din 21 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.