ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2806/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 17.02.2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, anularea în parte a Deciziei nr. 82/13.01.2022 a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, și obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și în continuare pentru viitor, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice cu modificările și completările ulterioare și actualizarea sumelor stabilite cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

La data de 11.03.2022, reclamanții au depus cerere modificatoare a acțiunii, prin care au precizat că solicită

- anularea în tot a Deciziei 82/13.01.2022 a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție

- anularea în parte a Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-șef al DNA, respectiv a art. 4 și art. 6 din decizie, și obligarea pârâtului la admiterea contestațiilor formulate împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 și la emiterea unui act administrativ prin care să dispună salarizarea lor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 și în continuare pentru viitor, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice

- actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de INS și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

1.2. Prin sentința civilă nr. 1639 din 28 septembrie 2022, Curtea a respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții A., B. și C. au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate.

După ce au prezentat situația de fapt, cele reținute de prima instanță și temeiurile de drept avute în vedere în preambulul actului administrativ contestat, Decizia nr. 548/08.12.2021, au susținut recurenții-reclamanți că dreptul pretins de ei (drepturi salariale calculate prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016) se bazează atât pe interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Curtea Constituțională a României, cât și pe dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termen, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, care, la art. 3

1

, a stabilit că, începând cu 01.08.2016, personalul va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Dreptul pretins există în materialitatea sa, fiind recunoscut pentru personalul din justiție (consilieri de probațiune, judecători/procurori, personal auxiliar de specialitate și personal conex) prin hotărâri judecătorești începând cu 01.08.2016.

Actele administrative ulterioare au fost emise în scopul uniformizării modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de vechime în muncă și în funcții, valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON fiind recunoscută începând cu 01.08.2016. De asemenea, hotărârile judecătorești și actele administrative invocate în cuprinsul acțiunii principale și în răspunsul la întâmpinare, din care rezultă că alți colegi beneficiază de stabilirea indemnizației cu luarea în considerare a VRS de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, nu sunt contrare unor norme juridice cu putere de lege, ci realizează interpretarea și aplicarea unor asemenea norme.

Au precizat recurenții că nu au solicitat să fie create pe cale jurisdicțională norme care să le fie favorabile, ci au solicitat să li se aplice aceleași norme de salarizare în vigoare ca și colegilor din aceeași familie ocupațională "Justiție". Prin emiterea Legii nr. 71/2015 și, ulterior, a O.U.G. nr. 20/2016, legiuitorul a recunoscut explicit existența unei situații discriminatorii.

Cu privire la data de la care ar trebuie să se recalculeze drepturile salariale raportat la VRS în cuantum de 605,225 RON, aceasta ar trebui să fie cea menționată în art. 1 din Decizia nr. 548/08.12.2021 pentru toți destinatarii deciziei.

Conform art. 2506 alin. (4) din C. civ., "Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție".

Decizia nr. 548/08.12.2021 reprezintă exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederii, având în vedere că art. 1 din decizie prevede că salarizarea, prin raportare la noua VRS de 605,225 RON, se realizează începând cu 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, astfel că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripție și începerea unui nou termen.

Prin urmare, prin art. 4 și prin art. 6 al Deciziei nr. 548/08.12.2021 s-a limitat în mod nelegal calcularea și plata diferențelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripție de 3 ani, la care intimatul-pârât a renunțat chiar prin art. 1 din decizie.

Au apreciat recurenții că termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat. Or, de la data emiterii actului administrativ scris de recunoaștere a unui drept constatat prescris (Decizia nr. 548/08.12.2021) curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din decizie este nelegală. Pe cale de consecință, recunoașterea dreptului are ca efect și plata acestuia din momentul recunoașterii, respectiv 01.08.2016.

În opinia lor, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., nu rezultă că cele două condiții, recunoașterea dreptului printr-un act scris și constituirea de garanții, trebuie îndeplinite simultan. Ipoteza prevăzută la articolul menționat este îndeplinită în următoarele trei cazuri: fie are loc doar o recunoaștere a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului), fie debitorul a constituit garanții în folosul titularilor dreptului, fie debitorul a recunoscut dreptul printr-un act scris și a constituit și garanții în folosul titularilor dreptului.

Constituirea de garanții poate consta și în plata parțială sau eșalonată a creanței, ceea ce debitorul a făcut în cauză, o primă plată fiind efectuată în luna decembrie 2021, iar a doua plată la data de 28.10.2022.

Astfel, în cauză, efectul întreruptiv al prescripției s-a produs de drept (ipso iuris), recunoașterea expresă a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului) fiind făcută de către intimat la data de 08.12.2021 (data emiterii Deciziei nr. 548/2021), după împlinirea termenului general de prescripție, ceea ce a atras de drept aplicabilitatea prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ. și ale art. 2510 C. civ., nemaifiind necesară emiterea niciunui act juridic de renunțare din partea intimatului.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, au menționat recurenții că lasă soluționarea acestuia la aprecierea instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, prin prisma argumentelor prezentate de recurenți, constată că recursul este nefondat.

3.1. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 4 și 6 din Decizia nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție prin care s-a dispus că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

După cum în mod corect a subliniat și prima instanță, chestiunea litigioasă privește aspectul dacă emitentul actului a recunoscut prin art. 1 al deciziei în favoarea recurenților-reclamanți dreptul la stabilirea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016 și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând, în esență, aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, astfel cum a fost modificată, apreciind că emitentul deciziei contestate ar fi renunțat expres la prescripție.

Înalta Curte constată că prezintă relevanță dispozițiile art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și a prevederilor art. 2506 și urm. și art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul deciziei contestate recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției.

În ceea ce privește termenul de prescripție, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenții-reclamanți și pârâta DNA:

"(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)"

Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripției, fără a reglementa situația în care "recunoașterea dreptului" intervine după împlinirea prescripției, situație în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripției.

Or, în cauză, recurenții-reclamanți susțin că debitorul obligației a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 08.12.2021, cu mult după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani.

Astfel, în lipsa unei norme speciale referitoare la recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispozițiile art. 2506 și urm C. civ.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripției împlinite,

"(1) Prescripția nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.

(4) Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.(...)"

Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunțarea la prescripție, guvernate de dispozițiile 2507-2511 C. civ.

Conform art. 2507,

"Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită"

Modul în care se poate renunța la prescripție este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunțare poate fi expresă sau tacită, iar renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce privește efectele renunțării la prescripție, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunțare conduce la curgerea unei noi prescripții, de același fel.

Referitor la recunoașterea dreptului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2538 C. civ.,

"(1)Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voință ale părților, recunoașterea dreptului și renunțarea la prescripție.

În acest sens, prin raportare la dispozițiile art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripție, indiferent dacă este vorba despre o recunoaștere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunțarea la prescripție pentru a putea produce efecte asupra prescripției, o recunoaștere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunțări la prescripție (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoașteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripției, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, cu excepția situației în care recunoașterea expresă a dreptului este însoțită de renunțarea expresă la prescripția împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunțări tacite la prescripție.

În lipsa unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului.

Aplicând acest raționament cauzei de față, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Decizia nr. 548/2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani în care recurenții-reclamanți ar fi putut pretinde recalcularea indemnizațiilor, faptul că aceștia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Însă, contrar alegațiilor recurenților-reclamanți, o astfel de recunoaștere nu reprezintă renunțare expresă la prescripția împlinită, în conținutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voință a emitentului. Dispozițiile art. 4 a cărui anulare a fost solicitată de către recurenții-reclamanți reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă.

Însă, din analiza întregului conținut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere.

Așadar, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al deciziei atacate emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenților-reclamanți trebuia realizată prin raportare la VRS de 604,225 RON, o astfel de recunoaștere nu este de natură a reprezenta renunțare la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise.

3.2. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 1639 din 28 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.