ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1141/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.02.2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost precizată prin cererea înregistrată la data de 11.04.2022, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, să dispună anularea în parte a Ordinului Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021, prin înlăturarea prevederilor art. 4 și art. 6 din acest ordin, în sensul înlăturării sintagmelor "cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani", respectiv "cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege"; anularea Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 74/13.01.2022, prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva ordinului arătat; precum și obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare prin care să dispună calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.09.2018, dată de la care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție (și nu de la 08.12.2018, astfel cum rezultă din Ordin).

Prin sentința nr. 933 din 10 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 933 din 10 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea cererii de recurs a susținut că a contestat Ordinul nr. 547/08.12.2021 prin care, deși i-a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în același timp, prin art. 4 și art. 6 din ordin i-a fost limitată în mod nelegal plata diferențelor salariale ce decurg din recunoașterea acestui drept pentru o perioadă de doar trei ani, calculată de la data emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021.

Citând prevederile articolului 1 din Ordinul Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021, conform cărora: "Începând cu data de 01.08.2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerii și agenții de poliție judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în condițiile prezentului ordin", a apreciat recurentul că Direcția Națională Anticorupție a recunoscut printr-un act scris dreptul său de a fi salarizat de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON (și nu de 484,18 RON cât a fost luată în considerare în toată această perioadă).

A mai arătat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 2506 alin. (4) din C. civ., Ordinul nr. 547/08.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor norme legale.

În opinia recurentului, prin emiterea Ordinului nr. 547/08.12.2021, Direcția Națională Anticorupție a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție prevăzute de art. 2510 C. civ., text de lege care stipulează că "după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel." Ca atare, a considerat că este îndreptățit la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON (față de 484,18 RON) începând cu data de 01.09.2018, dată de la care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

De asemenea, în contextul redării prevederilor art. 4 și art. 6 din același Ordin nr. 547/08.12.2021, a arătat că prin acest act s-a limitat în mod nelegal calcularea și plata diferențelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripție de trei ani la care s-a renunțat chiar prin art. 1 din același ordin. A precizat în acest sens că termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge, prin prescripție, dreptul material la acțiune, dacă acesta nu a fost exercitat. Or, de la data emiterii Ordinului în discuție curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale recunoscute, așa încât limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din acest ordin este, în opinia recurentului, nelegală.

Deși a invocat toate aceste aspecte de nelegalitate a Ordinului nr. 547/08.12.2021, pârâtul i-a respins ca neîntemeiată contestația administrativă formulată, prin Ordinul Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 74/13.01.2022, de asemenea, contestat în fața instanței de contencios administrativ.

În final, după expunerea considerentelor esențiale reținute de instanța de fond în fundamentarea soluției pronunțate, recurentul a susținut că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care rezultă că pârâtul i-a recunoscut printr-un act scris, în mod neîndoielnic, dreptul de a fi salarizat de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, și nu de 484,18 RON, cât a fost luată în considerare în toată această perioadă.

Totodată, urmarea acestei recunoașteri, a considerat că sunt incidente prevederile art. 2506 alin. (4) din C. civ., conform cărora: "Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție."

Pentru aceste motive și celelalte argumente arătate în plângerea formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în faza procesuală a recursului.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor recurentului, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge pentru motivele ce succed.

În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.02.2022, precizată prin cererea înregistrată la data de 11.04.2022, reclamantul A., în calitate de procuror-șef serviciu în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, a solicitat anularea în parte a Ordinului Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021, prin înlăturarea prevederilor art. 4 și art. 6 din acest ordin, în sensul înlăturării sintagmelor "cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani", respectiv "cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege"; anularea Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 74/13.01.2022, prin care i-a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva ordinului arătat; precum și obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare prin care să dispună calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea unui VRS de 605,225 RON, începând cu 01.09.2018, dată de la care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție (și nu de la 08.12.2018, astfel cum rezultă din Ordin).

Soluționând cauza, prima instanță a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, reținând, în esență, că în mod corect au fost stabilite drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare în discuție, cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, atât în ceea ce privește calcularea (articolul 4), cât și în privința plății drepturilor salariale (articolul 6), ambele ordine contestate fiind temeinice și legale.

Pârâtul a contestat sentința de fond, apreciind că este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, recurentul-reclamant a susținut că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care rezultă că pârâtul a recunoscut printr-un act scris, anume Ordinul nr. 547/08.12.2021, în mod neîndoielnic, dreptul său de a fi salarizat de la 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, și nu de 484,18 cât a fost luată în considerare în toată această perioadă. Prin urmare, a considerat că în speță este incidentă situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) din C. civ., determinată de emiterea ordinului menționat, fiind aplicabil și art. 2510 din același act normativ, care prevede la alin. (1) că, după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Contrar alegațiilor recurentului și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acțiunii recurentului-reclamant.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamantului dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției.

Cu alte cuvinte, instanța a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamantului dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, mai exact cu data de 01.09.2018, dată de la care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, astfel cum pretinde partea reclamantă.

Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Din conținutul ordinului contestat rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speță este de observat, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, că reclamantul nu a indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să-i fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data menționată, astfel că în această ipoteză îi sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din ordinul contestat, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă în condițiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care dețin hotărâri judecătorești și la cele care nu dețin astfel de hotărâri.

Sub un prim aspect, recurentul invocă nelegalitatea Ordinului nr. 547/08.12.2021 în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale aferente valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON pentru ultimii 3 ani, apreciind că pârâtul a întrerupt prescripția prin recunoașterea dreptului efectuată la articolul 1.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii, teză susținută de recurentul-reclamant în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021 curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordin, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecință, teza susținută de recurentul-reclamant cu privire la "recunoașterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaștere în cursul termenului de prescripție, ci pe un potențial act de renunțare emis după împlinirea acestui termen.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților, inclusiv a reclamantului din prezenta cauză, trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătorești în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, instanțele sesizate cu acest tip de cereri au reținut incidența termenului de prescripție, admițându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acțiunilor.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, nu se poate susține cu suficient temei că limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretinde recurentul-reclamant.

Dimpotrivă, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluției criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 933 din 10 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.