ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2766/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2/2023, la data de 11.04.2022 reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H, și I, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție anularea parțială a Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547 din 08.12.2021 prin care s-au stabilit drepturile noastre salariale, respectiv un VRS de 605, precum și împotriva Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 279 din 03.03.2022, prin care s-au respins contestațiile noastre formulate împotriva Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547 din 08.12.2021 în sensul acordării drepturile salariale cuvenite începând cu data recunoașterii lor, respectiv din data de 01.08.2016, și înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației; anularea tuturor actelor administrative subsecvente ordinelor mai sus menționate, acte privind calcularea drepturilor salariale, emise de către pârât în baza Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547 din 08.12.2021; obligarea pârâtului ca, pentru drepturile salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, neachitate la timp de către angajator, sumele ce le vor fi acordate să fie actualizate cu rata inflației, precum și cu dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective.

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1504 din 5 octombrie 2023, a admis cererea formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H și I, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, a anulat Ordinul procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 279 din 03.03.2022 și anulează în parte Ordinul procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547 din 08.12.2021 în sensul acordării drepturile salariale cuvenite începând cu data recunoașterii lor, respectiv din data de 01.08.2016, și înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației, a anulat toate actele administrative subsecvente ordinelor mai sus menționate, acte privind calcularea drepturilor salariale, emise de către pârât în baza Ordinului procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547 din 08.12.2021 și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a diferențelor de sume rezultă din anularea ordinelor, actualizate cu rata inflației, precum și plata dobânzii legale penalizatoare de la data scadenței fiecărui drept, până la data plății efective.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr. 1504 din 5 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.5 și 8 C. proc. civ.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Limitele Legii contenciosului administrativ.

Regulile de procedură pe care le invocă a fi încălcate de instanța de contencios administrativ sunt legate de limitele în care trebuia să judece contestația reclamanților, de calificarea raporturilor juridice deduse judecății și de modul de analiză a pretențiilor privind indemnizația de încadrare lunară, iar pronunțarea în sensul acordării retroactive a unor drepturi salariale nu poate face obiectul unui litigiu de contencios administrativ.

Drepturile salariale neacordate prin actele administrative de stabilire a salariilor de bază precum și solicitarea de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale intră în atributul instanței de dreptul muncii care are competența de a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale.

Motiv de nelegalitate - art. 488 alin.(l) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material".

Prin Sentința civilă nr. 1504/5.10.2023 instanța a dispus acordarea drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 01.08.2016 și înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației.

Consideră că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile de drept material atunci când a constatat că în speță trebuie acordat dreptul la aplicarea VRS 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016, deoarece intimații reclamanți nu au contestat actele de salarizare emise de angajator la nivelul anilor 2016,2017 și 2018, astfel că nu se poate înlătura această pasivitate prin contestarea ordinului dedus judecății în dosarul de față, ce are ca obiect stabilirea voluntară, pe cale administrativă, în limita termenului de prescripție, a unui drept salarial.

Limitarea plății diferențelor de drepturi salariale la ultimii 3 ani anteriori emiterii ordinului este un atribut legal al ordonatorului de credite care a acordat dreptul voluntar și nu direct în temeiul legislației de salarizare.

Prin urmare, nu se poate reține ca întemeiat argumentul instanței de fond referitor la imposibilitatea invocării prescripției de către pârât la emiterea ordinului de salarizare și la faptul că recunoașterea reprezintă o renunțare la prescripție.

Faptul că prescripția extinctivă nu mai este reglementată ca o instituție juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziții legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecința imposibilității invocării prescripției de către emitentul ordinului atacat de reclamanți.

Dimpotrivă, prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C.civ.), ceea ce, de altfel, a și făcut Direcția Națională Anticorupție prin Ordinul nr.547/08.12.2021.

Așadar, susținerea instanței referitoare la recunoașterea dreptului de către pârât și efectele acesteia asupra prescripției este nefondată.

Consideră că, în cauză, cu privire la recunoașterea dreptului de către debitor, este necesar a se distinge în funcție de momentul în care intervine.

Astfel, în cazul în care recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului (art. 2537 pct.1 C.civ), începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă în fapt o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și urm. C.civ.

În plus, este necesar ca recunoașterea dreptului să respecte, și în acest caz, dispozițiile art. 2538 C.civ. și să fie făcută prin act scris.

Potrivit dispozițiilor art. 2508 C. civ.: "(1) Renunțarea la prescripție este expresă sau tacită. (2) Renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce.".

Astfel, conform prevederilor Codului civil, recunoașterea dreptului prin act scris trebuie să fie neîndoielnică, fiind exclus orice echivoc.

În cauză, nu se poate reține lipsa echivocului câtă vreme art. 1 din cuprinsul Ordinului nr.547/08.12.2021 prevede în mod expres faptul că salarizarea cu VRS de 605, 225 lei, cu începere din 01.08.2016, se va face "în condițiile prezentului ordin", adică în condițiile art.lor următoare, respectiv ale art. 4 și art. 6 care limitează plata la ultimii 3 ani anteriori emiterii ordinului.

În concluzie, Ordinul nr.547/08.12.2021 al procurorului - șef al Direcției Naționale Anticorupție nu reprezintă "un act scris" de recunoaștere a dreptului pretins, în sensul dispozițiilor art. 2506 alin. (4) C.civ., așa cum invocă instanța de fond.

Prin emiterea Ordinului procurorului - șef nr.224/13.04.2023 s-a decis salarizarea procurorilor și ofițerilor de poliție judiciară cu aplicarea unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, începând cu data de 8.12.2018, fără plafonarea drepturilor.

Astfel nu se impunea obligarea Direcției Naționale Anticorupție la plata dobânzii legale penalizatoare, atât timp cât a emis ordin de salarizare de recunoaștere a dreptului privind acordarea VRS 605,225 lei.

Față de cele expuse și de normele legale incidente, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză

A, B, C, D, E, F, G, H și I au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de recurentă la punctul I al cererii de recurs referitoare la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. „când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", Înalta Curte reține că acesta nu este incident pricinii.

Instanța de contencios administrativ a judecat contestația formulată cu respectarea regulilor de procedură și în limitele legii, iar recurentul în mod neîntemeiat a apreciat că cererile reclamanților contestatari supuse analizei instanței de contencios administrativ privesc acordarea unor drepturi salariale, considerând că acestea ar fi de competența instanței de dreptul muncii.

Însă, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 8 C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.

În cuprinsul Sentinței civile nr. 1504/5.10.2023 instanța a analizat dreptul privind calculul indemnizației de încadrare a reclamanților cu includerea VRS 605,225 lei, jurisprudența instanțelor de dreptul muncii prin care s-a acordat acest drept salarial unor persoane din sistemul de justiție, și a dispus acordarea reclamanților a drepturilor salariale cu includerea VRS 605,225 lei retroactiv începând cu data de 01.08.2016 fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin hotărârea în discuție reclamanții au obținut recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 lei, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale în normele de la art. 6 lit. b și c) din această lege, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

De asemenea, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024 ,,principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale,,. Acesta este și cazul valorii de referință sectorială, chestiune dezlegată explicit de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin mecansimele de unificare a practicii judiciare, respectiv Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragraful 73) și Decizia nr. 80/2023- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 81).

Pe de altă parte însă, Înalta Curte reamintește că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus așadar termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din C. muncii. Astfel, în lipsa altor mențiuni exprese în conținutul ordinului referitoare la renunțarea la prescripție potrivit art. 2507 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanții erau îndreptățiți să obțină din partea primei instanțe dreptul la recalcularea valorii de referință sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoașterea pretențiilor, întrerupând cursul prescripției.

Așadar, prima instanță a reținut, în mod temeinic că „decizia de salarizare a avut în vedere, în mod corect, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale, conform art. 171 din C. muncii.

De asemenea, potrivit art. 2507 C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) C. civ. impun ca această renunțare să fie expresă sau tacită. Art. 2508 alin. (2) stabilește că renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce.

Deși reclamanți folosesc noțiunea de întrerupere a prescripției, această apărare se referă în realitate la recunoașterea dreptului de către debitor după împlinirea termenului de prescripție, astfel cum se desprinde din ansamblul argumentelor invocate, și aceasta cu atât mai mult cu cât, nu poate opera ca întrerupere a unei prescripții deja împlinite, ci doar cu privire la un termen de prescripție care încă nu s-a împlinit, față de cuprinsul prevederilor art. 2537 și următoarele din C. civ.

Or, din ansamblul probatoriului administrat nu rezultă neîndoielnic și neechivoc că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi renunțat la prescripție la momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507 C. civ. Din contră, interpretând actele emise prin prisma intenției reale a emitentului, astfel cum aceasta se desprinde din conținutul întregului act administrativ, rezultă că voința a fost de recunoaștere și achitare a drepturilor salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2022.

De asemenea, în preambulul actului administrativ contestat s-a făcut referire expresă la acordarea drepturilor și plata acestora la nivelul unei valori de referință sectorială de 605,225 lei pentru ultimii 3 ani, iar nu începând cu data de 01.06.2018, ci în limita termenului de prescripție de 3 ani.

Intenția emitentului cu privire la inserarea art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12.2022 a datei de 01.08.2016 a fost de egalizare a veniturilor pentru perioada anterioară conform Deciziei CCR nr. 794/2016, însă în ceea ce privește recunoașterea drepturilor în sensul recalculării și plății efective a acestora în mod voluntar, intenția reală, astfel cum se desprinde din cuprinsul actului, a fost de a recunoaște a drepturilor reclamanților numai pentru ultimii 3 ani.

Acest aspect rezultă și din faptul că emitentul a făcut distincția între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute și drepturile recunoscute voluntar pentru a da eficiență jurisprudenței CCR, cu privire la care intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, în limita termenului de prescripție.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a realizat o prezentare temeinică și în conformitate cu prevederile legale a instituției prescripției.

Totodată, Înalta Curte reține că reclamanți nu au făcut dovada că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016. De altfel, pentru situația în care pârâtul a fost obligat, prin hotărâri judecătorești, la plata unei diferențe de drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, este incident art. 3 din decizie, recalcularea și plata drepturilor urmând a se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești, care are autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în cauză, criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care o va casa.

6.Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE :

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței nr. 1504 din 5 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanții A, B, C, D, E, F, G, H și I, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.