ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1824/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2022, reclamanții A., B. Și C., în contradictoriu cu pârâtul Procuror Șef - Direcția Națională Anticorupție, au formulat plângere împotriva Deciziei Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 43/13.01.2022 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021, solicitând anularea deciziei nr. 43/13.01.2022, respectiv anularea în parte a deciziei nr. 548/08.12.2021, art. 4 și art. 6 prin care în mod nelegal se limitează plata drepturilor recunoscute, urmate de calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 15 iunie 2022 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Procuror Șef - Direcția Națională Anticorupție.

Împotriva sentinței au declarat recurs recurenții-reclamanți C., A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii recurate, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că din preambulul actului administrativ contestat rezultă că la emiterea acestuia au fost avute în vedere hotărâri judecătorești prin care D.N.A. și alți ordonatori de credite din cadrul Ministerului Public au fost obligați să recunoască și să plătească VRS în cuantum de 605,225 RON, în considerarea faptului că toate persoanele cărora le este opozabilă o hotărâre judecătorească definitivă sunt obligate să respecte dispozitivele hotărârilor pronunțate, precum și considerentele pe care se sprijină acele dispozitive, în conformitate cu prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., respectiv Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 și Decizia procurorului general al P.I.C.C.J. nr. 2296/07.12.2021.

Recurenții au criticat faptul că mențiunea din art. 1 a Deciziei nr. 548/08.12.2021 nu a fost realizată prin raportare la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, deși prin decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale. Curtea Constituțională a apreciat că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010. În consecință, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Având în vedere chestiunile de ordin constituțional tranșate prin decizia CCR nr. 794/2016 și conform prevederilor art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, salariile personalului din justiție trebuie calculate prin raportare la VRS-ul maxim din cadrul întregii categorii profesionale/familiei ocupaționale, adică 605,225 RON (484,18 RON, majorat cu 25%), începând cu data de 01.08.2016.

În același sens sunt și deciziile nr. 56/17.09.2018, nr. 55/2021, nr. 23/26.09.2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și o serie de decizii de speță cum ar fi sentința civilă nr. 1208/28.07.2020 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă, sentința civilă nr. 2361/26.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, sentința civilă nr. 3564/28.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În plus, dreptul pretins de reclamanții-recurenți a fost recunoscut pentru grefierii din cadrul instanțelor judecătorești și prin acte administrative ulterioare emise de alți ordonatori principali/secundari de credite din cadrul Familiei ocupaționale "Justiție", cum ar fi: Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 273/30.12.2020 emisă de Președintele Curții de Apel Constanța, Decizia nr. 87/25.01.2022 emisă de Președintele Curții de Apel București, Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 emisă de Președintele Curții de Apel Târgu- Mureș, respectiv Decizia nr. 29/C/19.05.2021 emisă de Președintele Curții de Apel Alba Iulia, emise în scopul uniformizării modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în același condiții de vechime în muncă și în funcții, valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON fiind recunoscută începând cu data de 01.08.2016.

De asemenea și la nivelul ordonatorului secundar de credite, respectiv Direcția Națională Anticorupție, prin hotărâri judecătorești a fost obligat pârâtul să recalculeze indemnizația de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016/anul 2017 (după caz) și în continuare, deci începând cu o dată anterioară emiterii deciziei nr. 548/08.12.2021, astfel încât făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 71/2015, se impune egalizarea indemnizației recurenților cu cea maximă;

Motivarea instanței de fond în sensul în care "actele administrative de stabilire a drepturilor salariale emise de alte autorități, cum ar fi ordinul președintelui Î.C.C.J. nu prezintă relevanță, întrucât nu vizează raporturile cu reclamanții" nu poate fi acceptată, în speță fiind vorba despre instituții din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție".

Cu privire la data de la care ar trebui să se recalculeze drepturile salariale raportat la valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, recurenții au apreciat, astfel cum s-a arătat și prin cererea de chemare în judecată, că aceasta ar trebui să fie cea menționată în art. 1 din Decizia nr. 548/08.12.2021 pentru toți destinatarii deciziei.

Este incidentă, așadar, situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Decizia nr. 548/08.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi referitoare la recunoașterea dreptului, împrejurare care înlătură curgerea prescripției.

Având în vedere faptul că la art. 1 din Decizia nr. 548/08.12.2021 se prevede că salarizarea prin raportare la noua VRS de 605,225 RON se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, se invocă aplicarea în speță a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripție și începerea unui nou termen.

De la data emiterii actului administrativ (08.12.2021) curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea de la art. 4 și art. 6 din decizie este nelegală. De altfel, cu privire la recunoașterea expresă a drepturilor salariale prin actul administrativ si întreruperea prescripției, s-a pronunțat și Curtea de Apel București (sentința civilă nr. 1092/21.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021).

În final, recurenții au mai arătat că existența unor divergențe profunde de interpretare în cadrul sistemului român de drept a fost constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze, cu consecința condamnării Statului Român, astfel cum rezultă și din cauzele Păduraru contrar României, respectiv Beian contra României, iar în probatoriu au depus extrase de pe portalul instanțelor judecătorești, conținând soluții apreciate ca relevante, pronunțate în cauze din aceeași materie.

Deși a fost legal citat, intimatul-pârât Procuror șef - Direcția Națională Anticorupție nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanții din prezenta cauză, C., A. și B., au calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureș, iar prin art. 4 si 6 din Decizia nr. 548/08.12.2021 emisă de către paratul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticorupție s-a stabilit ca începând cu 1 august 2016, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se salarizează având în vedere valoarea de referință sectoriala de 605,225 RON, în condițiile acestei decizii.

"Art. 4 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea si plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport de data emiterii deciziei.

Art. 6 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege."

Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat contestație administrativă, soluționată prin Decizia nr. 43/13.01.2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticorupție respingând ca neîntemeiată contestația, în raport de conținutul Notei nr. x/2022 din data de 01.01.2022 a Serviciului Resurse Umane, perfecționare profesională și documentare din Direcția Națională Anticorupție, în care s-a menționat ca atât din dispozițiile ordinului cât și ale deciziei contestate rezultă cu claritate că a fost recunoscut dreptul la stabilirea și acordarea valorii de referință sectoriala de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018, existând mențiune expresă la art. 2 al Ordinului nr. 547/08.12.2021 emis de Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție.

În cuprinsul acestei Note, s-a menționat și faptul că prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, însă atât din cuprinsul ordinului cât și din decizie reiese că partea interesată, D.N.A., a invocat expres termenul general de prescripție de 3 ani. S-a mai menționat faptul că atât Ordinul nr. 547/08.12.2021 cât si Decizia nr. 548/08.12.2021 nu cuprind vreo declarație expresă de renunțare la beneficiul prescripției, ci dimpotrivă, la art. 6 din cuprinsul acestora s-a menționat expres si neechivoc că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Prin cererea adresată instanței de contencios administrativ, reclamanții au solicitat anularea în parte a Deciziei Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 548/08.12.2021, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, precum și a de soluționare a contestațiilor administrative, iar prima instanță a respins acțiunea reținând, în esență, că drepturile reclamanților au fost stabilite în mod corect prin actul administrativ de salarizare în discuție, cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii deciziei procurorului șef, atât în privința calculării, cât și în privința plății drepturilor salariale.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acțiunii.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul deciziei contestate cu privire la momentul de la care aceasta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției. Cu alte cuvinte, instanța a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actelor contestate emitentul a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, astfel cum pretind reclamanții.

Din conținutul Deciziei Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 548/08.12.2021 rezultă că acest act administrativ prevede două ipoteze, respectiv situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON pe cale administrativă, prin chiar decizia atacată, caz în care recalcularea și plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul beneficiază de hotărâri judecătorești executorii, pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În cauza de față, reclamanții nu au indicat o hotărâre judecătorească, titlu executoriu, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în această ipoteză, le sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din decizia contestată, însă recalcularea și plata diferențelor făcându-se cu respectarea termenului de 3 ani, calculat în raport de data emiterii actelor de salarizare (mai exact, diferențele vor fi stabilite și plătite începând cu data de 08.12.2018).

Înalta Curte are în vedere și soluția de principiu adoptată la data de 26.02.2024 în ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "Pentru personalul căruia nu i-a fost recunoscut VRS de 605,225 RON printr-o hotărârea judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate urmează a se face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului, în cauză fiind incidente, în materie de prescripție, dispozițiile prevăzute de C. civ. privind întreruperea cursului prescripției extinctive sau renunțarea la prescripția extinctivă.".

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 din C. civ. "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit" și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.". Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 din C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii, teză susținută de recurenții-reclamanți în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii deciziei de stabilire a drepturilor salariale curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul recunoașterii tacite sau exprese, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

În calea de atac, recurenții-reclamanți au reiterat argumentele prin care susțin că intimatul-pârât a întrerupt termenul de prescripție prin recunoașterea dreptului, conform art. 1 din decizia atacată.

Înalta Curte observă că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din decizie, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă anterioară datei de 08.12.2018, stabilită de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecință, teza susținută de recurenții-reclamanți cu privire la recunoașterea dreptului nu se bazează pe un posibil act de recunoaștere în cursul termenului de prescripție, ci pe un potențial act de renunțare emis după împlinirea acestui termen. Din lectura atentă a actului administrativ contestat rezultă voința clară a emitentului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere. Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora și drepturile recunoscute în mod voluntar, prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare a drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit art. 4 din actele contestate.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acesteia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii actului de salarizare, nu se poate susține că limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din decizie ar fi nelegală, cum pretind recurenții-reclamanți. Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii decizie atacate, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, Înalta Curte reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat anterior, nu se verifică în speță.

Referitor la sentițele/soluțiile invocate cu titlu de practică, Înalta Curte subliniază faptul că acestea produc efecte doar între părțile din acele cauze judiciare, iar în ceea ce privește pretinsa existență a unor divergențe profunde de interpretare în cadrul sistemului român sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte nu a constatat la nivelul instanței supreme o interpretare diferită dată dispozițiilor art. 4 și art. 6 din Decizia nr. 548/08.12.2021.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți C., A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1099 din 15 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2024.