ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2483/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, în data de 07 martie 2022, reclamanta A. S.R.L. a formulat o contestație, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea rezoluțiilor nr. C22-255/11.02.2022 a Inspectorului-șef și nr. 21.3713/11.01.2022 a Direcției de inspecție pentru procurori, precum și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor referitoare la săvârșirea de abateri disciplinare în exercitarea funcției de către procurorul B..

Prin sentința civilă nr. 2344 din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2344 din 14 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept incidente la situația de fapt din cauză, din care reiese conduita de rea-credință/gravă neglijență general manifestată de doamna procuror B. pe tot parcursul instrumentării cauzei penale, prin încălcarea cu știință a normelor de drept material sau procesual, în scopul sau cu acceptarea vătămării intereselor legale ale persoanelor vătămate/părții civile.

Aceasta a considerat vădit incorect faptul că, în motivarea hotărârii sale, instanța de fond a reținut că nu se poate invoca în cauză o restrângere a dreptului părților de a consulta dosarul în condițiile în care procurorul a admis abia prin ordonanța de clasare din data de 28 octombrie 2021 cererile de consultare a dosarului și de comunicare a stadiului acestuia, formulate la datele de 19 februarie 2020, 07 august 2020 și 16 aprilie 2021.

Totodată, din simplul fapt că judecătorii de cameră preliminară au infirmat de trei (3) ori soluțiile procurorului reclamat, arătând că urmărirea penală a fost incompletă și greșit efectuată, rezultă clar existența unor acțiuni/inacțiuni ale acestuia neconforme cu îndatoririle profesionale, dezinteresul repetat și culpabil al acestuia în soluționarea cu celeritate a cauzei, existența unor inacțiuni, a unei atitudini de neimplicare, contrară dispozițiilor legale, nerespectarea îndatoririi de a se abține etc.

Analizarea conduitei procurorului prin raportare la faptele noi reclamate nu poate fi fragmentată și disociată de modul general în care acesta a acționat în cauză, astfel cum în mod eronat a făcut instanța de fond, iar confirmarea soluției de clasare pentru intervenirea prescripției răspunderii penale de către instanța de judecată în dosarul nr. x/2002 nu are legătură cu aspectele dezbătute în prezenta cauză, care țin de conduita procurorului care a condus la soluția pe prescripție, și nu de corectitudinea acestei soluții.

În opinia recurentei-reclamante la această soluție s-a ajuns din cauza conduitei de rea-credință a doamnei procuror, care a făcut în așa fel ca persoanele vătămate/părțile civile să nu mai aibă vreodată posibilitatea de a își exercita în mod real dreptul de acces la justiție, în condițiile în care, odată împlinit termenul de prescripție, nu mai există posibilitatea juridică pentru acestea, potrivit legislației naționale, de a finaliza procesul și de a le fi respectate drepturile procesuale.

Din analiza conduitei procurorului în perioada ce face obiectul prezentei cauze reieșea în mod clar continuarea atitudinii sfidătoare a acestuia față de instanțele de judecată, în mod evident fără nicio legătură cu independența procurorului și cu dreptul acestuia de a adopta soluția pe care o consideră temeinică și legală în cauză, precum și continuarea acțiunilor de rea-credință ale procurorului, orientate spre călcarea în picioare a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor vătămate/părților civile, prin conducerea în mod vădit a dosarului spre finalizarea printr-o soluție de clasare pentru intervenirea prescripției răspunderii penale.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este acesta reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 14 octombrie 2021 reclamanta a formulat o plângere împotriva procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, reclamând săvârșirea abaterilor disciplinare conform art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004, în legătură cu instrumentarea dosarului penal nr. x/2019

În urma verificărilor efectuate, prin Rezoluția Direcției de Inspecție pentru Procurori nr. 21-3713/11.01.2022, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, s-a dispus clasarea sesizării reclamantei după ce, în prealabil, în data de 19 noiembrie 2021, s-a dispus conexarea la dosar a lucrării înregistrate sub nr. x, având ca obiect o nouă sesizare a reclamantei, identică cu cea înregistrată sub nr. x-3713.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluției de clasare în data de 07 februarie 2022, a fost emisă rezoluția Inspectorului - șef al Inspecției Judiciare nr. C22-255/11.02.2022, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurenta-reclamantă din prezenta cauză dedusă judecății.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și a rezoluției de clasare.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Contrar susținerilor acesteia, în cauză au fost aplicate atât normele de drept generale incidente, cât și cele speciale, care în prezenta cauză sunt cele reglementate prin Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În acest context, în analiza prevederilor art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în vigoare în perioada de referință, ce au făcut obiectul sesizării disciplinare formulate de reclamantă, în mod corect prima instanță a avut în vedere faptele reclamate și comise ulterior datei de 15 februarie 2021, precum și dispozițiile legale ce consacră principiul independenței procurorului.

Astfel, instanța de recurs reține prevederile art. 64 alin. (2) și (3) din Legea nr. 304/2004 care statuează că:

"(2) În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

(3) Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice".

Din interpretarea logico-sistematică a prevederilor anterior enunțate, rezultă că în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

Totodată, C. proc. pen. reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6), art. 328 alin. (1) competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea prin infirmare a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale. Același act normativ stabilește la art. 339 și art. 340 cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior și la instanța de judecată.

Înalta Curte are în vedere și că verificările efectuate de Inspecția Judiciară se desfășoară conform dispozițiilor art. 46 alin. (2), art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat, în același sens fiind și deciziile civile nr. 251/11.07.2016 și nr. 401/30.09.2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

Prin urmare, în cadrul procedurii disciplinare nu este posibilă o analiză a legalității sau temeiniciei modului de instrumentare a unei cauze, întrucât o asemenea verificare constituie prerogativa exclusivă a autorității ierarhic superioare, și, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanța de judecată, potrivit art. 339 și art. 340 C. proc. pen.

În atare condiții, contrar criticilor recurentei-reclamante legate de modul în care și-a desfășurat activitatea intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, instanța de control judiciar apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. h) și t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Astfel, cererea recurentei-reclamante s-a raportat la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004, respectiv "nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile" și "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență", prin art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, fiind definite noțiunile de rea-credință - "când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane" și gravă neglijență - "când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual".

Referitor la criticile recurentei-reclamante ce țin de tergiversarea soluționării dosarului penal, din perspectiva art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la perioada 15 februarie 2021 - 28 octombrie 2021 (data emiterii ordonanței de clasare), instanța de control judiciar reține că, din informarea din data de 29 octombrie 2021 efectuată de către procurorul vizat de cercetare disciplinară, atașată la filele x și următoarele din vol. 2 al dosarului de fond rezultă motivele pentru care în perioada mai- iunie 2021 urmărirea penală a stagnat, dosarul fiind plecat la Tribunalul București, tocmai pentru soluționarea unei contestații privind durata procesului penal.

Or, din încheierea din cameră de consiliu pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2021, din data de 02 iunie 2021, prin care a fost respinsă contestația formulată de petenta C. S.R.L. privind durata procesului penal ce face obiectul dosarului nr. x/2019, reiese că organele de urmărire penală nu au rămas în pasivitate, iar actele de urmărire penală au fost efectuate cu o cadență obișnuită în raport de împrejurările concrete ale speței, avându-se în vedere și că în cauză au fost dispuse mai multe soluții de clasare, ce au fost ulterior desființate de judecătorul de cameră preliminară.

În acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de recurs constată că această încheiere analizează potențiala tergiversare a soluționării cauzei în perioada anterioară celei incidente în prezenta cauză, dar dovedește că aspectele reținute de inspectorul judiciar privind ritmicitatea efectuării actelor de urmărire penală în cauză sunt corecte.

De asemenea, faptul că ordonanțele de extindere a urmăririi penale și ulterior de clasare ar fi fost emise după formularea unei plângeri în fața Inspecției Judiciare nu pot avea valența unui indiciu în sensul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din lege, câtă vreme, astfel cum s-a arătat mai sus, nu există în cauză vreo nerespectare repetată și imputabilă a dispozițiilor legale cu privire la soluționarea cu celeritate a cauzelor, în perioada analizată.

Referitor la criticile privind nerespectarea de către procuror a dispozițiilor judecătorului de cameră preliminară, ce constituie în concret principalele argumente care în opinia recurentei-reclamante ar dovedi reaua-credință și grava neglijență cu care procurorul reclamat ar fi instrumentat dosarul de urmărire penală, instanța de recurs reține că cele trei încheieri pronunțate în dosarele penale nr. x/2019, nr. y/2014 și x/2018 au fost invocate de către reclamantă și în cadrul dosarului disciplinar nr. 21-86, astfel că nerespectarea acestora nu mai poate face și obiectul verificărilor în prezenta cauză. În acest sens, se are în vedere că această chestiune a fost tranșată în mod definitiv, în condițiile în care, prin decizia nr. 2307/03.05.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care a contestat rezoluțiile din respectivul dosar.

Cu privire la cererile din datele de 19 februarie 2020, 07 august 2020 și 16 aprilie 2021, prin care s-a solicitat administrarea unor probe, înștiințarea despre datele efectuării actelor de urmărire penală, comunicarea stadiului urmăririi penale și consultarea actelor de la dosarul cauzei, se reține că prin Ordonanța emisă de procuror în data de 28 octombrie 2021 au fost admise cererile de comunicare stadiu dosar și de consultare a dosarului, astfel că nu se poate invoca în cauză o restrângere a dreptului părților de a consulta dosarul și, totodată, ordonanța de clasare a fost motivată în mod corespunzător de către procurorul cauzei sub aspectul neadministrării probelor necesare soluționării cauzei, neputând fi identificate indicii cu privire la exercitarea funcției de către procurorul reclamat cu rea-credință sau gravă neglijență.

În orice caz, așa cum s-a reținut și anterior, în cadrul procedurii disciplinare nu este posibilă o analiză a legalității sau temeiniciei modului de instrumentare a unei cauze, întrucât o asemenea verificare constituie prerogativa exclusivă a autorității ierarhic superioare, și, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanța de judecată, potrivit art. 339 și art. 340 C. proc. pen.

Legiuitorul român, dând eficiență dreptului de acces la un judecător, în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a prevăzut și posibilitatea formulării unei plângeri împotriva soluției de netrimitere în judecată sau de neurmărire penală dispusă într-un dosar penal, revenind judecătorului de cameră preliminară competența efectuării unui examen detaliat al circumstanțelor cauzei, verificând soluția atacată pe baza lucrărilor și actelor prezentate.

În consecință, instanța de control judiciar reține că, în cauză, plângerea reglementată de dispozițiile art. 336-340 C. proc. pen. reprezintă singurul instrument juridic și modalitatea generală prin care persoana interesată, care a primit legitimare procesuală în acest sens, provoacă un control de legalitate și temeinicie cu privire la actele și măsurile de urmărire penală.

Or, soluția procurorului de clasare și, implicit, soluția acestuia cu privire la probele solicitate, a fost finalmente menținută de instanța de judecată, prin încheierea finală din data de 19 mai 2022 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2022 fiind respinsă ca nefondată plângerea formulată de reclamanta din prezenta cauză.

În orice caz, legat de nemulțumirea recurentei-reclamante de modul în care intimata-pârâtă i-a soluționat sesizarea, se reține că, în condițiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurenta nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege specială, petiționarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluționare a sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2344 din 14 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.