ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4093/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 15.02.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C23-6/13.01.2023, precum și a rezoluției de clasare nr. 22-3407/14.12.2022 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, în temeiul art. 46 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 305/2022; obligarea pârâtei la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva procurorului B.; plata cheltuielilor de judecată generate de întreg demersul judiciar.

Prin sentința nr. 1482 din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

De asemenea, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând:

- în principal, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, deoarece, în mod greșit, prima instanță a soluționat litigiul fără a intra în mod efectiv și real în judecata fondului, nesocotind esențial principiul disponibilității prin referiri la aspecte străine de cele reclamate, încălcând cu știință regulile de procedură privind probele și normele de drept material;

- în subsidiar, admiterea căii de atac și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii contestației și obligarea pârâtei la completarea efectivă a verificării prealabile privind aspectele sesizate punctual de reclamant, în baza art. 496-497 C. proc. civ. raportat la art. 45

1

alin. (4) lit. b) și alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

În dezvoltarea recursului, a reluat motivele invocate în cererea de chemare în judecată, a expus succint soluția pronunțată de instanța de fond și considerentele reținute în fundamentarea acesteia, iar în final a prezentat argumentele privind nelegalitatea sentinței atacate.

În sprijinul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea a fost dată cu nesocotirea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. și a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la nesocotirea principiului disponibilității, recurentul arată că acest principiu, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, iar potrivit alin. (2) al art. 9, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Din acest motiv, recurentul apreciază că, în cauză, litigiul nu se bucură de soluționarea conflictului litigios, nefiind înfăptuit actul de justiție ca răspuns la obiectul și limitele cu care a fost învestită prima instanță.

În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sub aspectul neindicării probelor administrate, corespunzătoare soluției, în sensul că se impunea a se arăta care sunt acele probe concrete pe baza cărora s-a fundamentat soluția și situația de fapt reținută de instanță, recurentul susține că, deși cu ocazia termenului din 04.10.2023, Curtea a admis proba cu toate înscrisurile, în motivare nu se arată ce probă a fost administrată în concret, nici ce probe au fost înlăturate sau considerate nerelevante ulterior admiterii. Mai mult, prima instanță nu a făcut nicio referire la inexistența unei anchete privind autoarea C., deși era aspectul esențial semnalat.

Astfel, recurentul apreciază că însuși dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. a fost nesocotit în acest context, noțiunea de justiție fiind iluzorie, contrar garanțiilor minimale prevăzute de art. 6 CEDO.

Atâta timp cât, în considerente, instanța nu analizeaza probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurarile de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Or, în cauză, prima instanță nu s-a pronunțat în niciun fel asupra motivelor esențiale ce fac obiectul contestației.

În concret, pe fond, nici prima instanță și nici pârâta nu lămuresc aspectele semnalate, iar atât hotărârea recurată, cât și actele administrative litigioase, sunt viciate de caracterul incomplet al verificărilor.

Prin urmare, ceea ce este necesar ca instanța să analizeze și pârâta să completeze prin verificări concrete și să lămurească prin administrarea mijloacelor de probă corespunzătoare privește, în esență, verificarea aspectelor factuale, sub aspectul nesocotirii normelor de drept substanțial și procesual-penal, cu referire la aspectele sesizate privind pasivitatea totală și nejustificată a procurorului B. în anchetarea faptelor autoarei C. și a complicilor săi.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că prima instanță nu a analizat fondul cauzei, deoarece face referire numai la motive străine de natura cauzei, de motivele de contestație, dar și de aspectele semnalate și sesizate pârâtei.

În acest sens, arată că, deși s-a criticat exercitarea funcției cu rea-credință sub aspectul nesocotirii normelor de drept material și procesual de către procurorul reclamat, începând din 27.10.2022 până în prezent, pentru faptele punctual arătate, privind modul de instrumentare al dosarului referit, în mod total străin de cauză, Curtea se referă la pretinse soluții ale procurorului sau la pretinsă administrare de probe.

Contrar celor referite de prima instanță, se observă că, raportat la faptele autoarei C. și ale complicilor ei începând cu anul 2009 și până în prezent, nu doar că nu există vreo soluție, ci nu a existat nicio anchetă de nicio natură, rezultând că și astăzi se verifică temeinicia acuzației petentului cu privire la tergiversarea intenționată a dosarului de către procuror, în scopul favorizării făptuitorilor reclamați prin plângerea din dosar x/2020, a căror situație juridică a fost nesocotită de instanță, ce a sfidat, la rândul său, cu rea-credință, voința legiuitorului privind rolul și atribuțiile sale privind înfăptuirea justiției și dovedește dezinteresul total al primei instanței pentru fondul cauzei.

Tot sub aspectul nemotivării hotărârii, recurentul susține că prima instanță nu arătat niciun motiv pentru care reține că nu se confirmă criticile aduse de recurent.

A susținut recurentul și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind în acest sens că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, întrucât analiza instanței se face potrivit acestor dispoziții raportat la aspecte semnalate prin sesizare, iar completarea și/sau lămurirea trebuie raportată la caracterul suficient atât al obiectului verificărilor, cât și la operațiunile administrative în acest sens, care trebuie să corespundă în mod necesar cu cele reclamate, nu eludate, cum procedează instanța.

Or, în mod greșit, prima instanță face referire că pârâta a verificat aspecte precum tergiversarea cauzei cu privire la numita D., deși s-a reclamat pasivitatea totală a procurorului atât cu privire la neanchetarea faptelor numitei C., cât și pasivitatea totală a aceluiași procuror cu privire la cererile recurentului, operațiuni care nu corespund naturii faptelor reclamate.

Nici faptele privind nesocotirea normelor de drept material sau procesual referite punctual de recurent nu au primit corespondent cu premisele pe care își bazează instanța soluția.

Instanța de fond, în mod greșit, a interpretat și aplicat dispozițiile art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004), deoarece analiza "indiciilor" se face tocmai raportat la modul de instrumentare al cauzelor, în acest caz fiind vorba despre nesocotirea normelor de drept material și procesual penal ignorate de Curte, astfel că probatoriul în dovedirea relei credințe izvorăște esențialmente din cauza ce este consecința directă a abuzurilor reclamate.

Tot în cadrul acestui motiv, recurentul susține că, în mod greșit, a interpretat prima instanță limitele de analiză a cauzei, respectiv conținutul și întinderea noțiunii de verificări prealabile prevăzută de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, deoarece acestea trebuie să corespundă aspectelor sesizate.

În speță, nu a fost criticată vreo soluție, ci nesocotirea normelor de drept material și procesual ce nu au aptitudinea de a fi considerate verificate nici de inspectorul-șef, referirile din cuprinsul rezoluției acestuia neavând nico legătură cu aspectele semnalate.

Or, independența Inspecției Judiciare este una strict operațională, nicidecum absolută, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce înseamnă că instanța are atributul verificării intrinseci a rezoluțiilor atacate, neputând sustrage analiza contestației sub simpla afirmație că s-au făcut verificări.

Astfel, tocmai lipsa referirilor (din cuprinsul ambelor acte administrative atacate, nu doar rezoluția de clasare, ci și a inspectorului-șef), la aspectele semnalate în concret, conduc la concluzia logică că este necesară completarea efectivă a verificărilor, cu respectarea corespondenței între natura celor semnalate și operațiunile administrative.

De asemenea, recurentul arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportându-se la încadrări juridice, atât timp cât faptele în materialitatea lor la care se referă sunt eronate, nefiind cele semnalate (de exemplu, se referă fie la tergiversarea cauzei prin raportare la numita D., deși sesizarea privește situația făptuitoarei C., fie se referă la administrare de probe, deși faptele sesizate privesc inexistența vreunei administrări, precum și inexistența vreunui răspuns la cererile petentului.

Recurentul consideră că această manieră de pretinsă soluționare a cauzei este o greșită aplicare a normelor de drept material referite, deoarece, în toate cazurile, încadrarea juridică a abaterilor disciplinare presupune prealabil tocmai verificarea efectivă a aspectelor factuale reclamate și corespondența în drept cu acestea, cu atât mai mult cu cât, în cauză, se cere verificarea incidenței relei-credințe, raportând situația de fapt expusă la normele de drept.

S-a arătat că potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar conform art. 99

1

din aceeași lege, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu stiință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Or, în speță, lit. t) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost referită, nu și lit. i) a aceluiași articol, la care în mod greșit face referire instanța, cu atât mai mult cu cât pârâta a ignorat total acest aspect factual reclamat, astfel că prima instanță în mod greșit s-a substituit pârâtei, în favoarea acesteia și a procurorului reclamat.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că în mod just a constatat instanța de fond că verificările prealabile efectuate de inspectorul judiciar au fost complete, fiind efectuate asupra tuturor aspectelor semnalate și cu respectarea limitelor de competență prevăzute de lege, iar rezoluția de clasare contestată a fost motivată și cuprinde argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luată de către inspectorul judiciar, pronunțând o soluție cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată raportat la criticile invocate de recurentul-reclamant și la apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul examinat este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

În fapt, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, reclamantul A. a solicitat cercetarea și sancționarea disciplinară a prim-procurorului B., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin – Vale, județul Giurgiu, apreciind că doamna procuror, în cadrul dosarului penal nr. x/2020, și-a exercitat funcția cu gravă neglijență sau chiar rea-credință, în sensul că a tergiversat în mod nejustificat soluționarea cauzei, a dat dovadă de formalism și lentoare nejustificată, a refuzat să extindă urmărirea penală pentru alte fapte reclamate, nu a asigurat persoanei vătămate accesul la dosarul cauzei, nu a disjuns cauza cu privire la unele dintre faptele reclamate, a nesocotit normele de drept material și procesual existente și nu a înaintat dosarul de urmărire penală la dosarul de instanță nr. x/2022

Sesizarea părții înregistrată de Inspecția Judiciară la data de 01.11.2022, a fost soluționată în cadrul lucrării nr. 22-3407 prin rezoluția de clasare din 14.12.2022, iar plângerea formulată împotriva acestei rezoluții a fost respinsă de inspectorul-șef prin rezoluția nr. C23-6/13.01.2023.

Împotriva actelor emise de Inspecția Judiciară, reclamantul a formulat contestație în fața instanței de contencios administrativ, care a apreciat-o neîntemeiată și a respins-o prin hotărârea ce face obiectul demersului judiciar supus analizei de față.

Recurentul-reclamant a criticat sentința de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care a atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Or, recurentul-reclamant, după cum s-a reținut la pct. 2 al prezentei decizii, nu a indicat niciun motiv care să poată fi încadrat în acest text de lege.

Atât argumentul referitor la nesocotirea principiului disponibilității prin referiri la aspecte străine de cele reclamate, cât și susținerea recurentului că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu au fost indicate probele administrate și nici situația de fapt reținută de instanță, nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de acest motiv de casare, nevizând aspecte de ordin procedural, ci, eventual, aspecte referitoare la modalitatea de motivare a hotărârii, respectiv motivul de casare prevăzut de pct. 6 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., care urmează a fi analizat în continuare.

Astfel, cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe lângă aspectele menționate mai sus, recurentul-reclamant a susținut că prima instanță nu a analizat fondul cauzei, deoarece face referire la motive străine de natura cauzei, respectiv de motivele de contestație și de aspectele sesizate pârâtei. De asemenea, prima instanță nu a arătat motivele pentru care a reținut că nu se confirmă criticile reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Or, în speță, contrar celor susținute de recurent, situația de fapt reținută de instanță se regăsește la paginile 10-11 ale sentinței, iar probele administrate sunt înscrisurile de la dosarul cauzei, astfel cum a arătat instanța la pag. 2 a încheierii din data de 04.10.2023, comunicată reclamantului împreună cu sentința atacată cu recurs.

După cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului-reclamant neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul acestui motiv de casare.

În opinia Înaltei Curți, instanța de primă jurisdicție a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părților implicate în raportul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în cuprinsul acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a formulat critici ce vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește criticile vizând modul de interpretare a prevederilor art. 45

1

alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 317/2004, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate și asupra soluției ce urmează a se emite în cauză, fără intervenția procurorului ierarhic superior. De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege.

Totodată, C. proc. pen. reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6) și art. 328 alin. (1), competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea, prin infirmare, a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale. Același act normativ stabilește cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior și la instanța de judecată (art. 339 și art. 340).

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esența juridică a principiului subordonării, cât și de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților și instituirea răspunderii magistraților, care intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate". Așadar, activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze nu este posibilă, în caz contrar fiind afectată atât imparțialitatea magistratului, cât și independența sa, ca o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea apreciază că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare, ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

În speță, recurentul susține că prima instanță a interpretat greșit conținutul și întinderea noțiunii de verificări prealabile prevăzută de art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, deoarece acestea trebuie să corespundă aspectelor sesizate, or, în speță, nu a fost criticată vreo soluție, ci nesotirea normelor de drept material și procesual.

Înalta Curte reține că un prim aspect sesizat prin plângerea adresată Inspecției Judiciare a privit fapta de nerespectare în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

Cu privire la această faptă, atât inspectorul judiciar, cât și instanța fondului în mod judicios s-au raportat la volumul de activitate al celor doi procurori implicați în soluționarea dosarului de urmărire penală nr. 373/P/2020 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale, precum și faptul că petentul a formulat deja o plângere adresată instanței de judecată privind durata procesului penal în acest dosar, iar, prin încheierea din data de 04.07.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, s-a constatat de către instanță faptul că aceasta a rămas fără obiect. În același timp, s-a arătat în mod temeinic faptul că din verificările efectuate nu au rezultat indicii concrete privind tergiversarea soluționării cauzei, deoarece această procedură necesită o anumită perioadă de timp pentru administrarea probatoriului.

Prin urmare, astfel cum a constatat judecătorul fondului, inspectorul judiciar a efectuat verificări reale pentru a stabili dacă există indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, iar menționarea numelui D., în loc de C., reprezintă o simplă eroare materială, care nu poate echivala cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor prealabile.

Analizând, în continuare, criticile din memoriul de recurs ce vizează, în esență, interpretarea greșită a art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile legale invocate.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute disciplinare menționate, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004: "(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat încheierea/hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

Înalta Curte apreciază că aspectele care au făcut obiectul sesizării adresate Inspecției Judiciare privesc modul de instrumentare a a dosarului penal, respectiv aspecte legate de neadministrarea anumitor probe în cursul urmăririi penale, incidența prescripției răspunderii penale, refuzul de a extinde urmărirea penală pentru alte fapte reclamate și efectuarea în continuare a urmăririi penale față de persoanele vizate ca autori sau participanți, refuzul de a disjunge cauza cu privire la unele fapte reclamate.

Or, astfel de acte și măsuri pot fi verificate doar în procedurile reglementate de art. 339 și art. 340 C. proc. pen.., respectiv prin plângerea împotriva soluției de clasare, adresată procurorului ierarhic superior și, ulterior, prin plângere în fața judecătorului de cameră preliminară, în măsura în care procurorul ierarhic superior a dat o soluție de respingere.

Astfel, singurul în măsură să decidă cu privire la probele care se impun a fi administrate în cauză, modul de efectuare a urmăririi penale, precum și soluția care se impune a fi dispusă este procurorul de caz, iar aceste aspecte sunt verificate sub aspectul legalității și temeniciei de către procurorul ierarhic superior și instanța de judecată, Inspecția Judiciară neavând nicio atribuție în acest sens.

În acest context, se reține că argumentele recurentului-reclamant vizează modul în care procurorul de caz a instrumentat dosarul penal nr. x/2020 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale și excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare.

Astfel, în deplin acord cu mențiunile din rezoluția de clasare și cu reținerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credință sau grava neglijență a magistratului în legătură cu instrumentarea dosarului penal nr. x/2020 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin-Vale, iar modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, în limitele și cu respectarea principiului independenței procurorilor în dispunerea soluțiilor, consacrat de art. 3 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect, atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45

1

din Legea nr. 317/2004 și art. 99 din Legea nr. 303/2004

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material și procedural.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu se identifică motive de reformare a sentinței atacate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1482 din 18 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.