ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1124/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței admiterea contestației; desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C22-16 din 10.01.2022; desființarea rezoluției de clasare nr. 21-3915 din 20 decembrie 2021 a Direcției de inspecție pentru procurori și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară, pentru completarea verificărilor cu privire la aspectele sesizate.

Prin sentința civilă nr. 1570 din data de 20 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

După o expunere pe larg a întregii situații de fapt, recurentul-reclamant a arătat că prin hotărârea civilă nr. 1570/2022 din data de 20 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022, contestația formulată de acesta în contradictoriu cu Inspecția Judiciară a fost respinsă întrucât s-a apreciat, în mod netemeinic, că a formulat critici privind probatoriul administrat, interpretarea acestuia și soluțiile procurorilor, nefiind aspecte care să conducă la identificarea unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, s-a reținut în motivele de respingere a contestației, faptul că, nicio dispoziție legală nu conferă persoanei care a formulat o plângere penală posibilitatea de a decide modalitatea în care urmează să se desfășoare cercetările în cauza penală, deși nu a solicitat să fie aplicată o anumită modalitate de desfășurare a cercetărilor într-o cauză penală. Curtea de Apel a mai susținut faptul că, aspectele criticate au fost analizate în cuprinsul rezoluțiilor contestate, deși a menționat mai sus faptul că nu au fost analizate argumentele prezentate, acestea nefiind analizate nici cu ocazia judecării cauzei nr. x/2022.

În esență, apreciază că hotărârea civilă nr. 1570/2022 din data de 20 septembrie 2022 și cele două rezoluții sunt neîntemeiate și date cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv sunt nemotivate și cuprind motive contradictorii, străine de natura cauzei, întrucât:

I. Numitul B., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Găești era evident competent să soluționeze cererea de consultare a dosarului, iar această competență de soluționare a unei cereri se raportează la organul judiciar în instrumentarea căruia se află cauza, la un moment dat, indiferent dacă se dispune ulterior declinarea competenței de soluționare a cauzei, argumentele prezentate în hotărâre fiind contradictorii, cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Deși recurentul-reclamant a formulat cereri de consultare a dosarului nr. x/2020 al P.J. Găești la data de 13.08.2020 și 14.08.2020, numitul B., procuror în cadrul P.J. Găești, a încălcat art. 81 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.., prin nesoluționarea cererilor de consultare a dosarului, având drept consecință încălcarea dreptului de acces la dosarul de urmărire penală. Aceste cereri de consultare a cauzei nu au fost soluționate nici ulterior, consultarea având loc abia după formularea unei noi cereri.

II. Deși în Hotărârea nr. 1570/2022 din data de 20 septembrie 2022 și în rezoluția nr. 21-3915 din 20 decembrie 2021 a Direcției de inspecție pentru procurori se arată că numitul B., pentru a nu aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale, a dat posibilitatea magistratului competent cu instrumentarea cauzei să se pronunțe asupra cererilor de consultare a dosarului nr. x/2020 al PJ Găești, în mod cu totul nejustificat, prin rezoluția nr. 21-3915 din 20 decembrie 2021, nu se constată și nu se reține faptul că aceste cereri de consultare a cauzei nu au fost niciodată soluționate.

III. Sentința recurată cuprinde argumente contradictorii, instanța de fond reținând că dreptul de a consulta dosarul nu a fost încălcat, fără a se raporta la perioada 18 august 2020 - martie 2021.

IV. Instanța de fond nu a analizat modalitatea de soluționare a lucrării nr. 37/II/2/2021 din data de 14.06.2021, cu încălcarea dispozițiilor art. 339 alin. (1) C. proc. pen.., ci numai modul de soluționare a lucrării nr. 60/II/2/2021 de către prim-procurorul C., apreciindu-se că nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu " sau o "faptă care afectează prestigiul justiției". În acest sens, s-a arătat că Inspecția Judiciară, în conformitate cu dispozițiilor legale în materie, poate efectua numai verificări de natură administrativă și întrucât nu este organ de control judiciar, nu este abilitată să analizeze pe fond lucrarea nr. 60/II/2/2021. Recurentul-reclamant apreciază că încălcarea dispozițiilor art. 339 alin. (1) C. proc. pen.. nu vizează independența procurorului, ci legalitatea procesului penal, context în care este total neîntemeiată susținerea că "în urma verificărilor prealabile referitoare la situația lucrării nr. 37/II/2/2021, nu au fost reținute elemente care să poată contura indicii de săvârșire a unor eventuale abateri disciplinare în legătură cu lucrarea menționată", în contextul în care ordonanța nr. 37/II/2/2021 nu mai putea fi contestată la procurorul ierarhic superior.

V. Sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material.

În ceea ce-l privește pe numitul D., procuror ce a fost eliberat din funcție, prin pensionare, invocă dispozițiile art. 52

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora eliberarea din funcție a unui procuror, în condițiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu împiedică continuarea procedurii disciplinare.

În opinia sa, judecătorul fondului face o confuzie între noțiunea de procedură disciplinară și cercetare disciplinară, reținând în mod netemeinic și nelegal faptul că încetarea raporturilor prin pensionare constituie un caz care împiedică numai demararea cercetării disciplinare nu și demararea procedurii disciplinare. Or, procedura disciplinară a fost demarată înainte de încetarea raporturilor prin pensionare a numitului D., respectiv la data formulării sesizării. Conform art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în cadrul procedurii disciplinare, aspectele semnalate sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Astfel, atât faza verificărilor prealabile cât și faza cercetării disciplinare intra în conținutul noțiunii de procedura disciplinară.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1570 din data de 20 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a prezentat și argumente ce țin de fondul cauzei, care constituie, în fapt, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinței recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere doar criticile care sunt de natură a susține cazurile de casare invocate, întrucât o reiterare a susținerilor formulate în fața instanței de fond, fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod concret și direct, raționamentul urmat de instanța de fond pentru pronunțarea hotărârii atacate, nu îndeplinește cerința calificării acesteia drept critici în recurs.

Examinând, în continuare, sentința primei instanțe din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea sa, întrucât aceasta respectă standardele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Trebuie precizat faptul că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, conform textului de lege anterior menționat, are în vedere prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Or, din analiza hotărârii atacate rezultă că motivarea acesteia corespunde limitelor legale trasate de sus indicatele prevederi, instanța de fond examinând modul de realizare a verificărilor prealabile întreprinse de Inspecția Judiciară și exercitând controlul de legalitate din perspectiva prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, motivarea fiind raportată la situația concretă invocată în cauză.

Totodată, Înalta Curte reamintește că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Din această perspectivă, prezintă relevanță și argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

În ceea ce privește caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței recurate, Înalta Curte observă că instanța de fond a reținut faptul că procurorul B. nu a lăsat nesoluționate cererile de consultare a dosarului, astfel cum pretinde recurentul-reclamant, ci a dispus înaintarea întregului dosar, implicit și a acelor cereri, unei alte unități de parchet, căreia îi revenea competența de soluționare, precum și faptul că recurentului-reclamant nu i-a fost încălcat dreptul de a consulta dosarul, întrucât, pe parcursul urmăririi penale, i-au fost admise cererile din data de 25.02.2021 și de 16.03.2021, formulate în acest sens.

În acest context, instanța de control judiciar apreciază raționamentul expus de judecătorul fondului ca fiind unul consecvent, lipsit de contradictorialitate, neputându-se identifica argumente care să indice spre concluzii opuse sau spre soluții antagonice.

În ceea ce privește pretinsul caracter străin de natura cauzei a considerentelor sentinței recurate, Înalta Curte reține că acest motiv de recurs a fost invocat de către recurentul-reclamant pur formal, nefiind dezvoltate critici de nelegalitate concrete cu privire la acest aspect.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora instanța de fond nu a analizat modalitatea de soluționare a lucrării nr. 37/II/2/2021 din data de 14 iunie 2021, în condițiile în care instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea care face obiectul prezentului dosar, nu este una disciplinară, neavând competența de a stabili existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României). Verificările pe care aceasta este chemată să le realizeze asupra rezoluțiilor de clasare și a rezoluțiilor inspectorului șef vizează doar examinarea legalității acestora, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și, în consecință, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, coroborate cu art. 65 alin. (3) din același act normativ).

În concluzie, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 § 1 din Convenția EDO, motiv pentru care ca respinge canefondate criticile recurentului subsumate cazului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației ce face obiectul litigiului pendinte.

Din circumstanțele concrete ale cauzei se reține că petentul A. a sesizat Inspecția Judiciară în privința unei pretinse săvârșiri a unei abateri disciplinare, de către numitul B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Găești, numitul D., procuror militar în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar București și numitul C., prim procuror militar în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar București.

Prin rezoluția emisă de Inspecția Judiciară la data de 20 decembrie 2021 și menținută prin rezoluția Inspectorului Șef nr. C22-16 din data de 10 ianuarie 2022, s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, iar o atare soluție a fost confirmată și de prima instanță.

Înainte de a răspunde criticilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire atât la magistratul procuror (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), cât și la magistratul judecător (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), în conformitate cu care aceștia sunt independenți în dispunerea soluțiilor. Dreptul conferit de lege procurorului de caz și judecătorului, de a fi independenți în desfășurarea activității profesionale, nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, precum reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii acestora.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportamente care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, după cum s-a arătat și mai sus, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că prima instanță a procedat în mod corect la o analiză efectivă atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar.

Înalta Curte arată că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

În cauză, în acord cu concluziile judecătorului fondului, se reține că inspectorul judiciar a efectuat verificările impuse de texte normative indicate supra, rezoluția dată de acesta, precum și cea emisă de Inspectorul Șef, fiind motivate în mod corespunzător. Cele două rezoluții îndeplinesc funcția de transparență, de natură a permite reclamantului să verifice dacă actele sunt sau nu întemeiate și să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcții fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii formulate de recurentul-reclamant nerezultând elemente de dificultate privind înțelegerea argumentelor avute în vedere la emiterea rezoluțiilor, ci doar opinia contrară a acestuia, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale. Totodată, instanța de control judiciar consideră că aspectele învederate de autoritate în justificarea actelor atacate permit instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, respectiv reconstituirea raționamentului efectuat de autorul lor pentru a ajunge la adoptarea acestora.

În concret, Înalta Curte constată că prima instanță, în exercitarea controlului exercitat asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Înalta Curte reține că obiectul juridic al acestei abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității judiciare și a realizării actului de justiție. Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință, atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și gravă neglijență, atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material sau procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Cât privește latura obiectivă a abaterii disciplinare menționate anterior, instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea acestei abateri disciplinare, este necesară încălcarea, de către magistrat, a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută o distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Instanța de control judiciar subliniază însă că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Constituția României, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Curtea Constituțională a statuat, în Decizia nr. 2/2012, asupra limitelor verificărilor ce pot fi efectuate de Inspecția Judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, cele ale verificărilor ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, în sensul că astfel de verificări nu privesc instituirea unui control asupra actelor de procedură întocmite de către magistrați, ci conduita acestora.

Cu alte cuvinte, operațiunile de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate, în vederea conturării situației de fapt, precum și măsurile procedurale dispuse în cadrul unui dosar sunt operațiuni specifice și esențiale ale activității realizate de magistratul procuror și a celei de judecată realizate de magistratul judecător, ce nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative efectuate de Inspecția Judiciară.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține existența unor indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului reclamant.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, cenzurarea măsurilor și soluțiilor luate de procuror poate fi făcută doar în căile de atac, de procurorul ierarhic superior sau după caz, de către instanța de judecată, Inspecția Judiciară neavând competența de a examina și cenzura, în procedura administrativă, modul de instrumentare a unor cauze penale și soluțiile pronunțate în cadrul acestora.

În ceea ce privește pretinsa încălcare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 52 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

În acord deplin cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, față de prevederile Legii nr. 303/2004, soluția dispusă de inspectorul judiciar și confirmată de inspectorul-șef este legală, motivat de faptul că anterior unei eventuale declanșări a procedurii disciplinare, încetase deja calitatea de procuror a numitului D., vizat de sesizare, astfel că o eventuală răspundere disciplinară a acestuia nu mai putea fi angajată.

Potrivit dispozițiilor art. 52 indice 1 din Legea nr. 317/2004, "Eliberarea din funcție a unui judecător sau procuror, în condițiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau numirea unui judecător în funcția de procuror ori a unui procuror în funcția de judecător nu împiedică continuarea procedurii disciplinare".

Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale impun, ca situație premisă, existența unei proceduri disciplinare în desfășurare. Cu alte cuvinte, se permite doar continuarea procedurii disciplinare, nu și începerea cercetării disciplinare, în situația în care procurorul împotriva căruia s-a formulat sesizarea a fost eliberat din funcție prin pensionare.

În speța dedusă judecății, această condiție nu este îndeplinită, întrucât, la momentul pensionării magistratului reclamat, cauza era în etapa verificărilor prealabile, în cadrul căreia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare.

Or, procedura disciplinară începe cu cercetarea disciplinară, dispusă prin rezoluția de începere a cercetării disciplinare, și nu cu formularea unei sesizări adresate Inspecției Judiciare, cum pretinde recurentul-reclamant.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării recurentului -reclamant s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, instanța de fond reținând în mod corect, în limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte și în acord cu prevederile art. 44 alin. (3), art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, că nu a existat din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege și că, în speță, nu au fost întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

În raport de astfel de considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1570 din data de 20 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.