ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5537/2023

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a solicitat anularea Rezoluției inspectorului judiciar nr. 1815 din 11 iunie 2021, emisă în dosarul nr. x și Rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-1655 din data de 19 octombrie 2021 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 769 din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 769 din 12 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 45 și ale art. 74 din Legea nr. 317/2004, precum și cele ale art. 97, art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004. De asemenea, instanța de judecată ar fi nesocotit dispozițiile art. 21 alin. (1) și alin. (3) teza I din Constituția României și ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Aceasta a susținut, în esență, că instanța de fond, în ciuda indiciilor prezentate, nu a reținut modul superficial de lucru al celor chemați să soluționeze plângerile justițiabililor față de activitatea magistraților, inclusiv prin preluarea unor erori materiale, dintr-o rezoluție în cealaltă.

Atât Inspecția Judiciară, cât și Curtea de Apel București au ignorat prevederile alin. (2) al art. 97 din Legea nr. 303/2004, din a cărui interpretare per a contrario rezultă că aceasta poate să pună în discuție, sub aspectul abaterii disciplinare săvârșite de judecători, soluția Tribunalului Timiș din dosarul nr. x/2020, întrucât nu a fost susceptibilă de nicio cale de atac. Mai mult decât atât, grava neglijență s-a produs în chiar calea de atac, aceasta nemafiind sancționabilă în alt mod decât prin formularea unei plângeri la Inspecția Judiciară.

Recurenta-reclamantă a mai arătat și că nu a urmărit să impună judecătorului o soluție și cu atât mai puțin inspectorului judiciar sau inspectorului-șef, ci a constatat că așa-zisul raționament al judecătoarelor care au soluționat apelul din dosarul x/2020 nu a fost unul de ansamblu, raportat la toate circumstanțele speței, așa cum au fost ele probate, ci s-a mărginit la o selecție a probelor, nejustificată logico-juridic și faptic. Fapta de a nu ține cont de toate probele existente la dosar și de a face o selecție discreționară a acestora, fără a argumenta motivul înlăturării tuturor probelor care erau în favoarea sa și a păstrării acelora care erau indiferente sau, în cel mai rău caz, defavorabile acesteia reprezintă o faptă ilicită, iar vinovăția se desprinde din aceasta, putând fi înlăturată doar în cazul în care s-ar putea dovedi existența unor circumstanțe obiective care înlătură vinovăția. Este evident eronată susținerea Curții de Apel București atunci când apreciază că a criticat strict raționamentul judecătoarelor, care nu ar putea fi cenzurat. Din contră, a criticat neglijența gravă constând în omisiunile săvârșite de cele două judecătoare, care puteau face obiectul verificărilor Inspecției Judiciare.

Recurenta-reclamantă a susținut și că prima instanță a apreciat greșit și cu privire la situația referitoare la posibilele interferențe ale unui fost președinte al Curții de Apel Timișoara în activitatea judecătoarelor cu privire la care a formulat sesizarea, numărul de telefon al acesteia fiind cel care apărea pe pagina de internet a Baroului Mehedinți, în cadrul căruia doamna fost judecător activează ca avocat.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a reiterat că a solicitat primei instanțe să anuleze rezoluțiile Inspecției Judiciare și să o oblige să procedeze nu la constatarea săvârșirii unei abateri disciplinare grave de către cele două judecătoare ale Tribunalului Timiș, ci la efectuarea unei verificări prealabile temeinice, în finalul căreia se va constata, raportat la argumentele expuse, că acestea se fac vinovate de exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Astfel, recurenta-reclamantă a concluzionat că judecătoarele B. și C. de la Tribunalul Timiș au săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, având în vedere că au nesocotit normele aplicabile speței sub aspect material și procesual, iar nesocotirea în cauză a avut caracter grav, neîndoielnic și nescuzabil, vătămandu-i grav drepturile și interesele.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 29 aprilie 2021, petenta A. a solicitat să se dispună efectuarea de cercetări cu privire la conduita profesională a judecătoarelor C. și B., din cadrul Tribunalului Timiș, raportat la modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2020, precum și a dosarului nr. x/2021

Nemulțumirea reclamantei este generată de faptul că inspectorul judiciar nu a constatat că există indicii cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare de către judecătoarele cu privire la care a făcut sesizarea, în raport de situația de fapt și de drept din dosarele nr. x/2020 și nr. y/2021, cu privire la care a solicitat să se constate comiterea unei abateri disciplinare, în acțiunea în fața instanței de fond aceasta concentrându-se asupra modalității de soluționare a dosarului nr. x/2020

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea Rezoluției inspectorului judiciar nr. 1815 din 11 iunie 2021, emisă în dosarul nr. x, precum și a Rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-1655 din data de 19 octombrie 2021, cu consecința trimiterii cauzei pentru continuarea verificărilor.

Criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Contrar interpretării susținute de recurenta-reclamantă, potrivit căreia soluția Tribunalului Timiș pronunțată în dosarul nr. x/2020 putea fi pusă în discuție de Inspecția Judiciară, întrucât nu mai era susceptibilă de nicio cale de atac, instanța de recurs reține că soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cu care "(2) Hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale".

A accepta raționamentul propus prin cererea de recurs ar presupune recunoașterea unei noi căi de atac ce poate fi exercitată împotriva tuturor soluțiilor definitive, ceea ce în mod evident este contrar prevederilor art. 16 din Legea nr. 303/2004 și ale art. 129 din Constituția României. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătoarelor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, respectiv cu respectarea prevederilor art. 45 și ale art. 74 din Legea nr. 317/2004, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, recurenta-reclamantă a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor pentru a se constata că se fac vinovați de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, având în vedere modul în care au apreciat aceștia probele administrate în cauză, raportat la situația de fapt reținută în speță.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă susține că nu a cerut intimatei-pârâte și instanței de fond să procedeze la readministrarea probatoriului din dosarul nr. x/2020, criticile acesteia formulate în fața primei instanțe și reiterate în cererea de recurs, vizează tocmai modul în care judecătoarele care fac obiectul sesizării au administrat și apreciat probele în cauză, recurenta-reclamantă solicitând practic, printre altele, o readministrare a probei cu martorii D. și E., ceea ce în mod evident nu este permis în cauză.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentei privind lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de recurentă atât în fața intimatei-pârâte, cât și în fața primei instanțe, nu a fost validată de acestea.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Astfel, alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului administrativ exercitat în speță.

O interpretare contrară, în sensul verificării raționamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecția Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuție chiar imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluțiile contestate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

În cauză, instanța de control judiciar din cadrul Tribunalului Timiș care a soluționat dosarul nr. x/2020 s-a considerat lămurită pe baza probelor administrate, așa cum rezultă din considerentele deciziei, considerentele hotărârii reprezentând, în esență, garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, astfel că, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului în cauză și stabilirea situației de fapt nu conduc la concluzia existenței unor indicii privind săvârșirea de către judecătorii care au soluționat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, existența unor indicii privind săvârșirea de către judecătoarele care au soluționat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu poate rezulta nici din simpla depunere a unui desfășurător de apeluri telefonice ce se pretind a fi purtate între alte persoane decât acestea.

Nu în ultimul rând, referitor la nemulțumirea recurentei-reclamante legată de modul în care și-a desfășurat activitatea intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, instanța de control judiciar apreciază că examinarea sesizării acesteia s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în condițiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurenta nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege specială, petiționarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluționare a sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 769 din 12 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2023.