ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 49/2023

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 iulie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției din data de 26 iunie 2020, emisă de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare în dosarul nr. x și a rezoluției de clasare nr. 1235/A/09.04.2020, emisă de Direcția de inspecție pentru procurori din cadrul Inspecției Judiciare în dosarul nr. y, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor prin continuarea procedurii disciplinare și aplicarea sancțiunilor corespunzătoare.

Prin sentința civilă nr. 108 din 4 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În susținerea căii de atac, recurenta - reclamantă a învederat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o soluție ce încalcă normele de drept material reprezentate de prevederile art. 99 lit. f), h), ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

Printr-un prim set de critici, recurenta a criticat reținerile primei instanțe din motivarea sentinței referitoare la faptul că, în sesizarea adresată Inspecției Judiciare, aceasta nu ar fi reclamat nerespectarea soluționării cu celeritate a cauzei penale din motive imputabile procurorului sau refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 72/2019, arătând că, prin plângerea formulată, a evocat, printre altele, faptul că procurorul nu și-a îndeplinit atribuțiunile de serviciu, câtă vreme timp de 5 ani nu a dispus vreo expertiză contabilă tocmai pentru a analiza dacă exista sau nu prejudiciu în cauza penală.

De asemenea, recurenta a argumentat în sensul că, cel puțin din anul 2019, după ce antereferita decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie, procurorul a refuzat nejustificat îndeplinirea îndatoririi de serviciu, în sensul art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 (de a ordona efectuarea raportului de expertiză contabilă), săvârșind, totodată, și abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, privind nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a evocat și netemeinicia și nelegalitatea analizei pe care prima instanță a realizat-o prin prisma art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, apreciind că, în realitate Inspecția Judiciară nu și-a îndeplinit obligațiile de verificare impuse de Legea nr. 303/2004. În opinia recurentei, atributul intimatei-pârâte era cel de a analiza și încadra faptele procurorului, în urma verificărilor efectuate, în sensul de a examina, după audierea acestuia și în baza probelor din dosar, dacă acestea au fost întreprinse cu rea-credință sau grava neglijență.

De asemenea, recurenta a apreciat nelegală concluzia instanței de fond conform căreia reclamanta nu a invocat și dovedit aspectele care să ducă la concluzia existentei indiciilor exercitării funcției cu rea-credință. Făcând trimitere la aspectele susținute oral în fața primei instanțe și învederate și în concluziile scrise, reclamanta a opinat că neglijarea deciziei Curții Constituționale nu poate reprezenta decât o acțiune exercitată cu rea-credință de către procuror.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate. În esență, intimata a argumentat în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, mai precis a prevederilor art. 99 lit. i), h), ș) și t) din Legea nr. 303/2004.

În opinia intimatei, dispunerea sau nedispunerea de măsuri în cursul urmării penale și încuviințarea sau respingerea probelor la solicitarea unei părți procesuale țin de însăși esența procedurii judiciare și de competența funcțională a magistratului, iar criticile privind modul de desfășurare a activității de urmărire penală nu pot fi valorificate decât în procedurile prevăzute de C. proc. pen., iar nu pe calea unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare, susținerile părții reclamante nerelevând existența unor indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la pretinsa abatere prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, intimata a apreciat drept corect raționamentul primei instanțe privind neîntrunirea elementelor constitutive ale unei astfel de abateri disciplinare, subliniind și faptul că reclamanta a formulat, în cadrul dosarului penal, cerere de recuzare împotriva doamnei procuror B. pentru aceeași situație de fapt și pentru aceleași motive de drept, iar cererea a fost respinsă prin ordonanța nr. 281/VIII-l/11.02.2020.

Printr-un alt set de apărări, intimata a susținut și teza legalității dezlegărilor date de prima instanță criticilor aduse de reclamantă rezoluțiilor atacate din perspectiva pretinselor abateri disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, apreciind că, în mod corect Curtea de Apel București a constatat că nici prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, nici prin plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare și nici prin cererea introductivă de instanță reclamanta nu a invocat faptul că magistratul B. ar fi săvârșit abaterile disciplinare prevăzută de astfel de texte normative.

În raport de apărările formulate de intimată, recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, deși în cuprinsul căii de atac exercitate în cauză, prin invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține teza unei eronate interpretări și aplicări, de către prima instanță, a prevederilor art. 99 lit. f), h), ș) și t) din Legea nr. 303/2004, din analiza cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta nu a învestit instanța de judecată și cu o verificare a legalității rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare din data de 26 iunie 2020, emisă de în dosarul nr. x și a rezoluției de clasare nr. 1235/A/09.04.2020 din perspectiva prevederilor literei f) a art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut nelegalitatea celor două rezoluții atacate clamând, pe de o parte, o eronată realizare a verificărilor din perspectiva abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) teza I și t) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, o neanalizare, de către Inspecția Judiciară, a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) și ș) din Legea nr. 303/2004, reclamanta susținând că, prin sesizarea formulată, a invocat și săvârșirea de către magistratul vizat (procuror B.) a unor astfel de abateri disciplinare.

Chestiunea unei nelegalități a rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare din data de 26 iunie 2020 și a rezoluției de clasare nr. 1235/A/09.04.2020 privită din perspectiva prevederilor literei f) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) și care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată. De asemenea, Înalta Curte constată că astfel de aspecte nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamantă pentru prima dată în concluziile scrise din data de 28.01.2021, ce au fost depuse în dosarul instanței de fond ulterior închiderii dezbaterilor și reținerii cauzei spre soluționare.

Prin urmare, recurenta nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate, pe care, în mod legal, față de limitele învestirii, instanța de fond nu le-a analizat, nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul acesteia, ce este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața instanței de fond.

De asemenea, tot din perspectiva identificării limitelor învestirii în cala de atac, instanța de control judiciar observă că, prin memoriul de recurs depus în cauză, recurenta nu a criticat dezlegările date de prima instanță în privința abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, motiv pentru care aspectele învederate din această perspectivă, de către recurentă, pentru prima dată, prin răspunsul la întâmpinare (depus în recurs), nu pot fi valorificate în sensul de argumente aduse în susținerea cazului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., spre a genera o verificare a legalității sentinței recurate.

Examinând, în continuare, aspectele expuse prin memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază nefondate argumente prin care recurenta a criticat maniera în care prima instanță a dezlegat chestiunea legalității rezoluției Inspectorului șef al Inspecției Judiciare din data de 26 iunie 2020 și a rezoluției de clasare nr. 1235/A/09.04.2020, privită din perspectiva abaterilor reglementate de art. 99 lit. h) și ș) din Legea nr. 303/2004.

Din sesizarea adresată de recurenta - reclamantă Inspecției Judiciare, înregistrată inițial sub nr. x/21.02.2020 de către Consiliul Superior al Magistraturii și, ulterior, sub nr. lucrare y de către Direcția de inspecție pentru procurori din cadrul Inspecției Judiciare, rezultă că abaterile disciplinare pe care recurenta le-a reclamant au fost cea de nerespectare a îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa (art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004) și exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004).

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că trimiterile la faptul că timp de 5 ani de zile nu a fost realizată o expertiză contabilă nu au natura unor argumente principale (prin care să fi fost evocată săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004), ci doar pe cea de argumente suport în susținerea tezei exercitării funcției cu rea-credință. Cât privește nerespectarea deciziei Curții Constituționale nr. 72/2019 (abatere reglementată de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004), o astfel de chestiune nici nu a fost antamată prin antereferita sesizare.

În raport de astfel de considerente, în mod corect în cadrul lucrării nr. y Inspecția Judiciară a verificat doar dacă, prin activitatea desfășurată în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, doamna procuror B. a săvârșit sau nu abaterile disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) teza I și t) din Legea nr. 303/2004 (dispunând prin rezoluția de clasare nr. 1235/A/09.04.2020 - filele x ale dosarului primei instanțe - clasarea sesizării). În atare condiții, instanța de fond a identificat corect limitele sesizării, mai precis faptul că aspectele învederate în cuprinsul său nu pot fi apreciate drept argumente prin care intimata - pârâtă să fi fost sesizată și cu abaterile reglementate de art. 99 lit. h) și ș) din Legea nr. 303/2004.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurentă manierei în care instanța de fond a interpretat și aplicat pe de o parte chestiunea îndeplinirii de către Inspecția Judiciară a atribuțiilor ce îi incumbau în verificarea săvârșirii abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, iar pe de altă parte manierei de interpretare și aplicare, de către prima instanță, a unor astfel de prevederi legale (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004).

În ceea ce privește primul set de critici, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004, art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate și asupra soluției ce urmează a se emite în cauză, fără intervenția procurorului ierarhic superior. De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, art. 67 alin. (2) din același act normativ arată că:

"procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză". C. proc. pen. mai reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6) și art. 328 alin. (1) competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea, prin infirmare, a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale. Același act normativ stabilește cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior și la instanța de judecată (art. 339 și art. 340).

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esența juridică a principiului subordonării, cât și de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurentă, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalității în care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament. Se mai reține și faptul că noțiunea de "indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare", în sensul art. 45 din Legea nr. 317/2004, vizează o analiză a situației de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Simpla existență a unor afirmații ale unei terțe persoane, nu sunt suficiente spre a fi calificate drept indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare, câtă vreme acestea nu au aptitudinea de a proba întrunirea elementelor constitutive ale abaterii (atât din perspectiva laturii subiective, cât și din cea a laturii obiective a acesteia). În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a evaluat corect chestiunea îndeplinirii de către Inspecția Judiciară a obligațiilor de verificare ce îi incumbau, fiind nefondate criticile formulate de reclamantă.

Cât privește setul de critici adus modului în care prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt, de asemenea, nefondate.

Faptele evocate de recurentă prin sesizarea adresată intimatei - pârâte au fost următoarele:

· procurorul B. ar fi trebuit să se abțină de la efectuarea urmăririi penale în dosarul nr. x/2015 după data de 26.08.2019, când a fost înregistrată la secția pentru Investigarea Infracțiunilor în Justiție a plângerii formulate de reclamantă împotriva respectivului magistrat;

· procurorul B. ar fi indisponibilizat în mod abuziv bunuri imobile proprietatea reclamantei și a soțului acesteia, fără să fi efectuat, timp de 5 ani de zile, vreo expertiză contabilă;

· instrumentarea cauzei ar fi fost efectuată de o altă unitate de parchet decât cea competentă material.

Cum chestiunea menționată în ultimul punct de mai sus nu a fost atacată prin contestația ce face obiectul cauzei pendinte, iar dezlegările date de instanța de fond primei chestiuni nu fac obiectul recursului (după cum s-a arătat mai sus), singurele elemente materiale supuse analizei sunt cele aferente dispunerii indisponibilizării bunurilor imobile proprietatea reclamantei și a soțului acesteia, fără a fi efectuată o expertiză contabilă.

Prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Analizând latura obiectivă a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar observă că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate doamnei procuror B., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că ceea ce critică recurenta este maniera în care judecătorul fondului, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte, a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor C. proc. pen. ce vizează administrarea probatoriului în faza de urmărire penală.

Or, astfel de aspecte nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalității exercitării funcției cu rea-credință, câtă vreme, așa cum corect a reținut și prima instanță, verificarea manierei de apreciere a utilității administrării unei probe în raport de situația de fapt incidentă într-o cauză penală, ori a pertinenței acesteia sau de interpretare a sa, ori de stabilire a valorii acesteia reprezintă aspecte pentru care legiuitorul a stabilit pârghii specifice de control, reglementate de C. proc. pen.

În aceste condiții, cenzurarea manierei de administrare a probelor în cadrul urmăririi penale (inclusiv din perspectiva aprecierii utilității sale sau a existenței unei obligații de administrare) excedează competenței de analiză specifice acțiunii disciplinare. Ceea ce nu este bine înțeles de către recurentă este un fapt clar exprimat în hotărârea atacată și anume: aspectele sesizate cu privire la nelegalitatea actelor de urmărire penală sunt supuse cenzurii specifice C. proc. pen. și, așa cum s-a relevat și în prezentele considerente de către Înalta Curte, sunt chestiuni care intră în puterea lucrului judecat și asupra cărora inspecția judiciară nu mai poate statua.

Întrucât aspectele sesizate nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalității exercitării funcției cu rea-credință, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte va reține că, în raport și de specificul activității magistratului procuror, în cauza de față nu se poate reține nerespectarea vreunei dispoziții care reglementează buna desfășurare a activității și a realizării actului de justiție.

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiții, simpla apreciere asupra utilității unei probe nereprezentând o astfel de nesocotire a normelor de drept material sau procesual.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurentă nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor de drept material indicate în paragrafele anterioare.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

În raport de astfel de considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 108 din 4 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.