ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3332/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05 mai 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație, solicitând admiterea acesteia, desființarea Rezoluției nr. 3703/A din 25 noiembrie 2020, dispusă în dosarul nr. x, prin care a fost clasată sesizarea adresată Inspecției Judiciare la data de 05 noimebrie 2020 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor precum și desființarea rezoluției de respingere a plângerii FN dispusă de Inspectorul Șef în dosarul nr.x/05 aprilie 2021, în conformitate cu prevederile Art. 45

1

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Prin sentința civilă nr. 1217 din 10 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1217 din 10 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și întoarcerea dosarului la instanța de apel pentru judecarea pe fond a tuturor capetelor de cerere din cererea de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a solicitat să se constate caracterul lipsit de temei a argumentelor care au stat la baza respingerii acțiunii, învederând că nicio apreciere nu poate fi făcută în mod generic, pe deasupra lucrurilor, povestind despre un subiect la modul general, fără un raționament și o decizie care să răspundă punctual cererilor cu care instanța și completul au fost investite. Indiferent că instanța alege să se raporteze la o lege civilă sau la jurisprudența unui terț, instanța e obligată să răspundă prin decizia și raționamentul considerate relevante asupra fiecăruia și tuturor capetelor de cerere incidente. În acest sens a invocat prevederile art. 22, ale art. 248 și ale art. 397 din C. proc. civ.

În acest sens, a mai susținut recurentul-reclamant și că o respingere în bloc a unei cereri de chemare în judecată fără să rezulte din dispozitiv pronunțarea instanței pe marginea capetelor de cerere aferente fiecărui aspect care s-a cerut clarificat/soluționat (privind fondul) și fără să rezulte din considerente analizarea fiecărui capăt de cerere asupra căruia completul ar fi urmat să se pronunțe conform investirii sale și regulilor procesului civil, face ca în calea de atac instanța de control judiciar să nu poată verifica temeinicia de fapt și de drept a hotărârii primei instanțe, astfel încât să își poată exercita atribuțiile de control judiciar, conduce la constatarea nulității absolute a hotărârii astfel emise. Altfel spus, omisiunea instanței de soluționare a unor capete de cerere conform regulilor procesului civil constituie o încălcare esențială a legii și atrage anularea hotărârii.

Considerînd că cele 5 capete de cerere privind, atât abaterile disciplinare ale judecătorilor, conflictul vădit de interese al Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare-B., cât și daunele morale solicitate, motivate fiecare în fapt și în drept, au fost obiecțiile sale ridicate anticipat în fața instanței vizavi de o eventuală respingere a acțiunii, a ignora chiar și un singur capăt de cerere prin trecerea completă sub tăcere denotă nici mai mult nici mai puțin decât lipsa dezbaterilor cu privire la fondul cauzei, în sensul pasivității judecătorului care dă mai puțin decât s-a cerut, în scopul mai mult decât evident al nejustificării unei soluții superficiale și nelegale. Adică o altă abatere gravă de la regulile procesului civil, reguli general obligatorii, prin care hotătârea este lovită de nulitate absolută.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a arătat că dispozitivul sentinței atacate este lipsit de temei, în contextul în care, din dispozitivul hotărârii lipsește pronunțarea asupra celor 5 cereri deduse judecății, precum și soluția dată tuturor cererilor deduse judecății, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.. În acest sens, a solicitat să se constate faptul că judecătorul fondului nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra cererilor deduse judecății, așa cum nu a arătat și nici nu a motivat soluția dată tuturor cererilor deduse judecății, lucruri de natură de a demonstra faptul că sentința recurată a fost pronunțată prin încălcarea normelor de procedură, fiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ. și că, în fapt, judecătorul a pronunțat sentința recurată fără să fi reținut, în mod corect și integral, situația de fapt și de drept prezentată în cuprinsul capetelor de cerere nr. x ale contestației, pe care a ales să o desconsidere complet.

În acest context, recurentul-reclamant a învederat că invocă excepția nulității absolute a sentinței recurate, în temeiul art. 178 alin. (1) C. proc. civ. și a reiterat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 174 alin. (1) și (2) C. proc. civ., ale art. 425 alin. (1) lit. b) și c), precum și ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a solicitat să se constate lipsa de temei a respingerii acțiunii.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 februarie 2022, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul reclamantului este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, pe de o parte, excepția necompetenței generale a instanței invocată de recurentul-reclamant se impunea a fi respinsă, în raport de obiectul cauzei, respectiv plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare dispuse de Inspecția Judiciară și de dispozițiile art. 45 indice 1 alin. (3) și (6) din Legea nr. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în vigoare în perioada de referință, iar pe de altă parte, în raport de motivele expuse, excepția necompetenței generale de ordine publică a instanței plasată sub orice alt steag jurisdicțional care nu este drapelul republicii constituționale România nu este o veritabilă excepție în sensul dispozițiilor art. 130, 132 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de recurentul-reclamant.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat criticile formulate de acesta cu privire la aspectele invocate și, în considerarea dispozițiilor art. 45 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, a constatat că inspectorul judiciar a analizat în mod corespunzător aspectele menționate în sesizare, prin prisma incidenței abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, precum și în limitele stabilite de lege, respectiv de art. 97 din Legea nr. 303/2004 și de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Astfel, argumentele care au stat la baza soluției criticate de recurent sunt prezentate în considerentele hotârârii, fiind respectate dispozițiile procedurale și enunțate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și argumentele care au justificat soluția pronunțată.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

Nu în ultimul rând, se reține că sunt lipsite de suport susținerile recurentului în ceea ce privește încălcarea art. 397 și art. 425 C. proc. civ., în sensul că nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor și nu a arătat soluția tuturor cererilor, nereținând nici corect și nici integral situația de fapt, întrucât, astfel cum s-a reținut anterior, hotărârea fiind motivată cu respectarea tuturor dispozițiilor procedurale legale în materie.

De altfel, instanța de control judiciar are în vedere că reclamantul a înțeles să uzeze de procedura prevăzută la art. 444 C. proc. civ., normă care are în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), iar cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamant a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1878/10.12.2021, rămasă definitivă prin decizia nr. 4471/06.10.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare reclamantul a solicitat exercitarea acțiunii disciplinare față de judecătorii C., D., E. și F., precum și a grefierilor G., H. și I., în legătură cu modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2018 privind acțiunea reclamantului din prezenta cauza împotriva Poștei Române și a altor pârâți și a dosarelor nr. x/2019, y/2019, z/2019, w/2020, t/2020 care au avut ca obiect încuviințarea executării silite.

În urma verificărilor efectuate, prin rezoluția nr. 3703/A din 25 noiembrie 2020 emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Judecători, s-a dispus clasarea sesizării reclamantului.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluției de clasare, a fost emisă rezoluția Inspectorului - șef al Inspecției Judiciare din 05 aprilie 2021, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurentul-reclamant din prezenta cauză dedusă judecății.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și a rezoluției de clasare.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea judicioasă a fondului și a probatoriilor administrate, astfel cum s-a reținut anterior, în mod nerelevant încercând recurentul să se prevaleze de aspecte de fapt ori de dispoziții legale dispersate, fără aplicabilitate în speță.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

În acest context, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că, referitor la abaterea prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, obiectul verificărilor nu poate fi reprezentat de raționamentul logico-juridic al magistraților ci doar acele aspecte exterioare acestuia care au drept consecință înfrângerea normelor de drept substanțial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare.

O interpretare contrară, în sensul verificării raționamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecția Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuție chiar imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluțiile contestate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

Înalta Curte amintește totodată că cercetarea disciplinară magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfășurându-și activitatea în mod independent nu sunt ținuți de încadrarea juridică dată de către petenți faptelor sesizate, fiind esențial ca aceștia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenței/inexistenței elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare se confirmă sau nu.

Or, prin rezoluția contestată, realizând verificările în aceste limite, în mod corect inspectorul judiciar a reținut că măsurile și soluțiile dispuse în dosarele indicate conțin argumentele care le-au fundamentat și nu au fost identificate contradicții evidente între dispozițiile legale aplicabile și soluția pronunțată.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, întrucât răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege.

În raport de aceste elemente, în mod judicios a concluzionat judecătorul fondului că inspectorul judiciar nu putea proceda la realizarea unei verificări a legalității hotărârii pronunțate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1217 din 10 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 15 iunie 2023.