ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4664/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 21 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 1541, emisă de Inspecția Judiciară – Direcția de inspecție pentru judecători, în lucrarea nr. 22-2462 din 23.08.2022, precum și a rezoluției inspectorului-șef în lucrarea nr. C22-1396/27.09.2022.

Prin sentința civilă nr. 783 din 04 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 783 din 04 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința dispunerii completării verificărilor în dosarele cu care a fost sesizată Inspecția Judiciară.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond nu răspunde niciuneia dintre criticile argumentate pe care le-a formulat împotriva doamnei judecător B., făcând doar aprecieri exclusiv formale, fără nicio legătură cu cauza și cu cele învederate prin cererea de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători în data de 22 iulie 2022, reclamanta A. a criticat modul de exercitare a atribuțiilor de către judecătorul care a instrumentat și soluționat dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Bistrița.

În urma verificărilor efectuate, prin rezoluția din data de 23 august 2022, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, s-a dispus clasarea sesizării reclamantei, întrucât nu au fost evidențiate indicii privind săvârșirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Ca urmare a plângerii formulată împotriva rezoluției de clasare, a fost emisă rezoluția Inspectorului - șef al Inspecției Judiciare nr. C22-1396 din data de 27 septembrie 2022, prin care a fost respinsă plângerea formulată de recurenta-reclamantă din prezenta cauză dedusă judecății.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și a rezoluției de clasare.

Nemulțumită de soluția instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată, reclamanta A. a declarat recurs, formulând critici ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe care instanța de recurs le va respinge, constatând că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea judicioasă.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv prin argumentele reiterate prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă tinde să supună verificării întreaga situație de fapt calificată în drept ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Bistrița.

Or, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse și a soluțiilor pronunțate de instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2020

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, or, interpretarea dată de recurentă atât în fața intimatei-pârâte, cât și în fața primei instanțe, nu a fost validată de acestea.

O interpretare contrară, în sensul verificării raționamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecția Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuție chiar imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a reținut inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

Înalta Curte amintește totodată că cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004, în vigoare în perioada de referință, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfășurându-și activitatea în mod independent nu sunt ținuți de încadrarea juridică dată de către petenți faptelor sesizate, fiind esențial ca aceștia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenței/inexistenței elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare se confirmă sau nu.

Or, prin rezoluția contestată, realizând verificările în aceste limite, în mod corect inspectorul judiciar a reținut că soluția pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Bistrița a fost criticată de recurenta-reclamantă pentru aspecte de nelegalitate și netemeinicie, iar aceasta nu poate fi supusă verificărilor de natură administrativă, efectuate pe această cale, în caz contrar, încălcându-se principiul independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, întrucât răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 783 din 04 mai 2023 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.