ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3621/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX- a de contencios administrativ și fiscal la data de 02.05.2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, anularea Rezoluției Inspectorului Șef cu numărul de lucrare C22-613 din 12.04.2022 și a Rezoluției 339 din 22.02.2022 cu nr. de lucrare x a Direcției de inspecție pentru judecători, prin care a solicitat admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 1929 din 26 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1929 din 26 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că prima instanță a validat raționamentul intimatei care a reținut în mod greșit că nu poate efectua verificări cu privire la modalitatea în care judecătorul își exercită atribuțiile întrucât aceasta ar reprezenta o ingerință nepermisă față de independența judecătorilor.

A susținut că din motivarea primei instanțe nu rezultă raționamentul logico-juridic care a condus la emiterea soluției, nefiind analizate probele din dosar, aspecte care se subsumează criticii ce vizează nemotivarea sentinței civile atacate.

Din toate probele prezentate reiese cu claritate nelegalitatea și netemeinicia rezoluțiilor atacate față de reaua - credință în efectuarea lucrărilor și grava neglijență din partea președintelui completului de judecată.

Astfel, a apreciat că încălcarea termenului de redactare a hotărârilor judecătorești reprezintă o abatere nepermisă a judecătorului care nu poate fi justificată de volumul de activitate al instanței sau de omisiunea din partea compartimentului grefei instanței care nu a procedat la comunicarea imediată a documentului redactat de complet.

Totodată, în cadrul căii de atac recurenta - reclamantă a formulat critici, inclusiv, împotriva modului de repartizare a dosarelor.

A mai susținut că neajunsurile invocate nu au în vedere raționamentul expus de judecătorul B. ci au vizat modul defectuos în care acesta și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu. Astfel, ca urmare a abuzurilor săvârșite de magistrat s-a pronunțat o soluție profund nelegală.

Prin reformarea soluției emise de judecătorul amintit în cadrul căii de atac a recursului, recurenta-reclamantă consideră că este evidentă grava neglijență și reaua - credință de care a dat dovadă magistratul.

Prin urmare, este evidentă abaterea disciplinară săvârșită de judecător așa cum a fost reclamată de recurentă prin încălcarea dispozițiilor legale referitoare la motivarea soluției, consemnarea lapidară a susținerilor părților, tergiversarea soluționării cauzei, repartizarea dosarului, analiza probelor și încălcarea principiilor de drept.

În drept, a invocat disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 și respectiv pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5,,6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura prealabilă în cadrul recursului și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 februarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției Inspectorului Șef cu numărul de lucrare C22-613 din 12.04.2022 și a Rezoluției 339 din 22.02.2022 cu nr. de lucrare x a Direcției de inspecție pentru judecători, prin care a solicitat admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar împotriva sentinței nr. 1929 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, sub imperiul acestui motiv de recurs, se pot include mai multe neregularități de ordin procedural.

În speță, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurenta-reclamantă a înțeles să circumscrie acestui motiv de casare susținerea referitoare redactarea hotărârii cu depășirea termenului de 30 de zile de la data pronunțării.

Potrivit art. 426 alin. (5) din C. proc. civ.:

"Hotărârea se redactează și semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum și, când este cazul, opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen"; iar alin. (6) statuează în sensul că "Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței."

De asemenea, art. 427 alin. (1) din același act normativ prevede că "Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii."

Potrivit dispozițiilor anterior citate rezultă cu evidență că în privința termenului de redactare, Înalta Curte reține că depășirea termenului prevăzut de lege pentru motivarea hotărârii nu afectează valabilitatea hotărârii astfel redactate, neconstituind motiv de nulitate din perspectiva dispozițiilor art. 174 C. proc. civ.

De asemenea, în cauză, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi despre o depășire a termenului prevăzut de C. proc. civ.. Conform art. 426 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării și, în cazuri temeinice, acest termen poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.

Hotărârea recurată a fost pronunțată la data de 26.10.2022, termenul de 90 de zile prevăzut de normele procedurale împlinindu-se la data de 25.01.2023. Din referatul de comunicare a hotărârii întocmit de grefier, reiese că a fost emisă adresa de comunicare la data de 14.12.2022, rezultând că hotărârea a fost motivată și semnată înainte de această dată, cu respectarea termenului prevăzut de C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei - reclamante referitoare la neregulile de procedură aduse sentinței de fond prin prisma depășirii termenului de 30 de zile de la pronunțare, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, din perspectiva aceluiași motiv de casare a fost invocată încălcarea dispozițiilor legale relative la repartizarea aleatorie a dosarelor, respectiv art. 105 din Regulamentul instanțelor de judecată cu nr. x/2015 care prevede:

(1) Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS.

(2) În cazul în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzelor se efectuează prin metoda sistemului ciclic.

(3) Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură dată, urmând ca în situațiile în care pe parcursul desfășurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament.

(4) Cererile referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de același complet dacă prin lege nu se prevede altfel.

(5) Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an și se numerotează pe instanță sau, după caz, pe secții, ținându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor și de stadiul procesual în care se află cauzele. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii.

(6) Toate modificările aduse compunerii completului de judecată ori repartizării dosarelor în condițiile prezentului regulament vor fi evidențiate în programele informatice de repartizare aleatorie.

(7) În situațiile de modificare a compunerii completului de judecată, copiile după încheierile, hotărârile colegiului de conducere și procesele-verbale se păstrează în mape separate.

(8) Un dosar se consideră repartizat aleatoriu chiar și în situația în care un singur complet poate soluționa o cauză, dacă această situație se datorează unor motive obiective.

(9) Ori de câte ori se impune excluderea unui complet de la repartizarea aleatorie, aceasta se dispune de președintele de secție sau de președintele de instanță, după caz.

Așa cum rezultă din analiza înscrisurilor de la dosar, respectiv fișa dosarului precum și raportul emis de compartimentul IT al instanței de fond, nu au fost încălcate dispozițiile legale relative la repartizarea aleatorie a cauzei nefiind încălcate în cauză principii de drept de maniera susținută de recurenta - reclamantă.

Mai mult decât atât, nici critica adusă de recurentă în pagina 4 a cererii de recurs referitoare la încălcarea principiului - bunei credințe, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului sau principiul legalității, nu se confirmă în cauză, sentința civilă emisă de prima instanță fiind expresia respectării de către judecătorul fondului a principiilor de drept amintite nicidecum eludarea de către magistrat a acestora.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 este nefondat deoarece prima instanță a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate prin acțiune și a apărărilor părților, a analizat probele administrate și a dezlegat fondul cauzei, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se observă că prima instanță a analizat criticile aduse actelor contestate, dar, în același timp, a făcut o analiză proprie a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente.

Astfel, în speță, din lecturarea considerentelor sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată rezultă și faptul că judecătorul fondului a făcut o corectă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o motivare care corespunde exigențelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanța a răspuns criticilor conform voinței părții sau în detaliu tuturor argumentelor și nuanțelor aferente acestor argumente, cum în mod greșit susține partea recurentă.

În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudența instanței supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți cadrului factual și normativ pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, având obligația de a răspunde doar argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Și în jurisprudența sa privind încălcările aduse articolului 6 paragraful 1 din Convenție, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale, nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Cu privire la critica conform căreia hotărârea recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material, Înalta Curte reține că aceasta se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, și va fi analizat în consecință.

În susținerea acestui motiv de casare recurenta-reclamantă își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a invocat aspecte ce țin de soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2021, respectiv aspecte legate de raționamentul logico-juridic al judecătorului, cât și de administrarea și interpretarea probelor de la dosar.

Altfel spus, recurenta-reclamantă a criticat raționamentul logico-juridic al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, toate acestea fiind operațiuni specifice activității de judecată, ce fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Prin urmare, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte constată că:

"(...) remediul pus la dispoziție de legiuitor pentru partea nemulțumită de soluția dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecției Judiciare, pentru că, nici pârâta și nici această instanță de judecată de contencios administrativ nu are competența legală de a verifica soluțiile pronunțate în alte cauze cum sunt cele menționate de către reclamanți."

Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalității de aplicare a unor dispoziții legale.

Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterilor sesizate.

Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârșirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe, în condițiile în care interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

În concluzie, aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

Întrucât argumentele recurentei-reclamante vizează administrarea probatoriului de către judecătorul vizat de sesizarea disciplinară, precum și soluția pronunțată în raport cu starea de fapt din speță și tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 1929 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1929 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal,ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2023.