ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1302/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.07.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției nr. C21-1079/29.06.2021 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, precum și a rezoluției nr. 1064/15.04.2021 emise de către inspectorul judiciar B., și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 434 din 4 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 434 din 4 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, trimiterea dosarului la instanța de fond. În motivarea recursului arată că a solicitat desființarea rezoluției din data de 29.06.2021, emise de inspectorul - sef al Inspecției Judiciare în lucrarea nr. C21-1079, și, în consecință, să se dispună și desființarea rezoluției nr. 1064/15.04.2021 emise de Inspecția Judiciară în lucrarea 21-790. Arată că a mai solicitat restituirea dosarului pentru completarea verificărilor și obligarea pârâtei să refacă lucrarea și să pronunțe o nouă soluție, completând-o cu următoarele teze: o hotărâre judecătoreasca este doar un act de justitie, și nu de executare silită; contractul de asistență juridică poate constitui titlu executoriu numai dacă a fost înregistrat în registrele publice, conform Legii nr. 17/2017 ori înscris în R.N.P.M., conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, aspecte pe care Curtea de Apel București nu le-a avut în vedere Susține că hotărârea recurată conține motive străine de natura cauzei, ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentința recurată fiind contrară art. 131 alin. (2) teza I din Regulamentul instanțelor de judecată, art. 425 alin. (1), art. 9 alin. (2) și art. 7 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Critică faptul că în cauză nu s-a administrat un minim probatoriu, respectiv: audierea recurentei, audierea pretinsului creditor, semnatar al contractului de asistență juridică, audierea magistraților a căror sancționare se cere, efectuarea cuvenitelor verificări cu privire la contractul de asistență juridică. Susține că hotărârea recurată trebuia motivată, conform Legii nr. 317/2004 și prin prisma folosirii raționamentului juridic permis în dreptul român, deși intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu este instanță de judecată. Precizează că aspectele invocate nu au fost avute în vedere de către instanța de fond, astfel că nu fac parte din raționamentul judecătorului și că motivarea soluției stă la baza unor soluții juste, echitabile și legale, aspecte ce se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Arată că argumentul instanței de fond referitor la faptul că în speță, competența Inspecției Judiciare este limitată la chestiunea abaterilor disciplinare, și nu la controlul modului în care se desfășoară un proces ori la corectitudinea soluțiilor date, aspect reflectat corect în conținutul rezoluției litigioase, se înscrie în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Consideră că argumentele instanței de fond nu au fost întemeiate în drept, respectiv nu au corespondent în vreun act normativ. De asemenea, susține că instanța de fond nu a avut în vedere și nu a analizat erorile ce au stat la baza soluțiilor adoptate prin cele două rezoluții și nici argumentele Judecătoriei Satu Mare, ca instanța ce a judecat în fond contestația la executare, ori ale Tribunalului Satu-Mare, ca instanță de control judiciar.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 august 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției nr. C21-1079/29.06.2021 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, precum și a rezoluției nr. 1064/15.04.2021 emise de către inspectorul judiciar B., și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar împotriva sentinței nr. 434 din 4 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, nefiind arătate regulile de procedură pretins încălcare de către prima instanță, a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității. Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanța de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată conține motive străine de natura cauzei; că este contrară art. 131 alin. (2) teza I din Regulamentul instanțelor de judecată, art. 425 alin. (1), art. 9 alin. (2) și art. 7 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și că hotărârea recurată trebuia motivată și prin prisma folosirii raționamentului juridic. Cu privire la critica referitoate la faptul că hotărârea recurată conține motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că petnru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul în speță. Referitor la invocarea faptului că sentința recurată este contrară art. 131 alin. (2) teza I din Regulamentul instanțelor de judecată, art. 425 alin. (1), art. 9 alin. (2) și art. 7 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte costată că acesta nu este un argument care să poată fi încadrat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât contrarietatea la care se referă acest text de lege vizează considerentele și dispozitivul hotărârii atacate și nu faptul că aceasta ar fi contrară unor texte de lege, în această din urmă ipoteză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile urmând a fi avute în vedere la analizarea acestui caz de nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se evidențiază contrarietatea considerentelor hotărârii atacate, în sensul arătat de către recurenta-reclamantă. Cu privire la critica conform căreia hotărârea recurată trebuia motivată și prin prisma folosirii raționamentului juridic, aceasta, de asemenea, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, urmând a fi analizază în consecință. Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, instanța de fond a înfățișat într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției pronunțate asupra cererii de chemare în judecată, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată sub aspectul soluției. În susținerea acestui motiv de casare recurentul-reclamant își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât parțial criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Totodată, are în vedere Inalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat. Tot nefondate se constată a fi și criticile formulate prin cererea de recurs ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat aspecte ce țin de soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Satu Mare și Tribunalului Satu Mare, respectiv de raționamentul logico-juridic al judecătorilor, cât și de administrarea și interpretarea probelor de la dosar. Altfel spus, recurenta-reclamantă a criticat raționamentul logico-juridic al judecătorilor vizați de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, toate acestea fiind operațiuni specifice activității de judecată, ce fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Prin urmare, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. De asemenea, Înalta Curte constată că: "(...) remediul pus la dispoziție de legiuitor pentru partea nemulțumită de soluția dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecției Judiciare, pentru că, nici pârâta și nici această instanță de judecată de contencios administrativ nu are competența legală de a verifica soluțiile pronunțate în alte cauze cum sunt cele menționate de către reclamanți." Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalității de aplicare a unor dispoziții legale. Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterilor sesizate. Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârșirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului. Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe, în condițiile în care interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. În concluzie, aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță. Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță. Întrucât argumentele recurentei-reclamante vizează administrarea probatoriului de către judecătorii vizați de sesizarea disciplinară, precum și soluția pronunțată în raport cu starea de fapt din speță și tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 434 din 4 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.