ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2954/2023

Ședința publică din data de 31 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 februarie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției din data de 21 ianuarie 2021, emisă de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare în lucrarea nr. C21-132 și a rezoluției de clasare nr. 3528/A/2020, emisă la data de 12 noiembrie 2020 de Direcția de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare în lucrarea nr. x, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 1521 din data de 27 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul desființării rezoluției din data de 21 ianuarie 2021, emisă de Inspectorul șef al Inspecției Judiciare în lucrarea nr. C21-132 și a rezoluției de clasare nr. 3528/A/2020, emisă la data de 12 noiembrie 2020 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În susținerea căii de atac, recurenta - reclamantă a învederat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o soluție ce încalcă normele de drept material reprezentate de prevederile art. 45 indice 1 și 46 din Legea nr. 317/2004 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Printr-un prim set de critici, făcând trimitere la maniera de derulare a litigiului în care a fost pronunțată, de către magistrații vizați de sesizare, decizia nr. 90/24.02.2020 a Curții de Apel Iași, recurenta a învederat că hotărârea instanței de fond, de respingere a cererii de chemare în judecată pe raționamentul imposibilității de rediscutare a soluțiilor pronunțate (în sensul că actele judiciare emise de către magistrați pot fi desființate exclusiv în căile de atac) a avut la bază o eronată evaluare a aspectelor evocate de reclamantă prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare.

Din această perspectivă, recurenta a subliniat că ceea ce a clamat prin sesizare a fost nerespectarea, de către magistrați, a normelor de procedură obligatorii, nefiind cerută o reformare a soluției pronunțate de Curtea de Apel Suceava, pe fondul respectivei cauze. Aspectul evocat a fost cel al încălcării principiul dublului grad de jurisdicție, în sensul soluționării, într-un singur ciclu procesual, a tuturor criticilor recurentei, hotărârea din recurs făcând, în egală măsură, atât analiza pe fond a cererii, cât și analiza de legalitate a hotărârii.

A arătat recurenta că, prin motivele de recurs depuse în cauza soluționată de magistrații împotriva cărora a fost formulată sesizarea, a solicitat expres casarea hotărârii primei instanțe, cu trimiterea spre rejudecare (având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat pe excepție), însă magistrații învestiți cu soluționarea recursului au analizat, direct în recurs și pentru prima dată, și fondul cauzei, lipsind, astfel, reclamanta de dreptul de a beneficia de o cale de atac asupra manierei de dezlegare în fond a cauzei.

A mai criticat recurenta și maniera în care prima instanță din cauza pendinte a identificat limitele verificărilor permise de art. 45 indice 1 și 46 din Legea nr. 317/2004, apreciind că raționamentul primei instanțe acreditează teza incorectă a unei verificări pur formale a procedurii realizate de Inspecția Judiciară ce este permisă instanței de judecată, fără identificarea abaterii (nerespectarea normelor de procedură obligatorii) și fără a parcurge etapele de la sesizarea inițială. Or, în atare situație, recurenta a opinat că dacă s-ar gira dezlegările date de instanța de fond, demersul judiciar ar deveni iluzoriu, existând o imposibilitate de verificare și control a rezoluțiilor pronunțate.

În acest sens recurenta a arătat că rezoluția inițială trebuia să fie corolarul cercetărilor efective și a aprecierii normelor încălcate, a împrejurărilor care au concurat la fapta reclamată și nu considerații tehnice, universal valabile. Din această perspectivă, recurenta a subliniat că în documentația trimisă de intimată nu se regăsesc procesele-verbale de audiere.

Recurenta a mai susținut nelegalitatea sentinței de respingere a cererii de chemare în judecată și în raport de maniera în care prima instanță a analizat criticile aduse de aceasta rezoluției inspectorului șef, apreciind că imposibilitatea verificării caracterului incomplet al rezoluției inspectorului șef, ce, în opinia sa, ar fi fost evocată de instanța de fond, reprezintă, de asemenea, o interpretare eronată a normelor de drept material incidente materiei.

Din această perspectivă, recurenta a argumentat în sensul că a arătat și demonstrat că, în calea de atac administrativă, în analiza plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare, inspectorul șef a reluat argumentele primei rezoluții și nu a efectuat nici cele mai mici verificări din perspectiva elementelor evocate de reclamantă (precum modul de analiză a chestiunii bunei sau relei credințe a magistraților vizați de sesizare, nerespectarea dublului grad de jurisdicție și limitele căilor extraordinare de atac, nerespectarea regulilor de procedură din perspectiva lipsei oricărei referiri la modificarea cererii de chemare în judecată, chestiune ce a reprezentat motivul doi de recurs în calea de atac supusă analizei magistraților vizați de sesizare).

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate. În esență, intimata a argumentat în sensul unei corecte interpretări și aplicări, de către prima instanță, a normelor de drept material incidente, mai precis a prevederilor art. 45 indice 1 și 46 din Legea nr. 317/2004 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În opinia intimatei, inspecția judiciară a realizat verificările în limitele permise de lege iar inspectorul șef a emis rezoluția reglementată de art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în limitele permise de natura de recurs ierarhic a procedurii de soluționare a plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare a sesizării.

De asemenea, intimata a arătat că au fost identificate corect limitele analizei pe care instanța de control judiciar o poate realiza în privința rezoluțiilor emise în procedura verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară, în sensul că aceasta nu se poate substitui inspectorului judiciar sau inspectorului șef.

Printr-un alt set de apărări, evocând prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., privind limitele învestirii, intimata a argumentat în sensul că în mod corect instanța de fond a reținut că nu i-au fost prezentate temeiuri pentru desființarea rezoluțiilor atacate, criticile și nemulțumirile formulate de reclamantă neconturând indiciile săvârșirii abaterii disciplinare invocate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 28 martie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluției de clasare nr. 3528/A/2020, emisă la data de 12 noiembrie 2020 de Direcția de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare în lucrarea nr. x și a rezoluției nr. C21-132 din 21 ianuarie 2021 a inspectorului - șef al Inspecției Judiciare (prin care a fost respinsă plângerea prealabilă), precum și solicitarea recurentei - reclamante de dispunere a trimiterii cauzei pentru completarea verificărilor.

Argumentele evocate prin memoriul de recurs pot fi grupate după cum urmează:

· critici ce vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45, art. 45 indice 1 și art. 46 din Legea nr. 317/2004;

· critici privind maniera în care instanța de fond a evaluat modul în care inspectorul șef, în soluționarea plângerii administrative, a analizat, în mod efectiv, o atare plângere și și-a îndeplinit obligația de motivare a soluției pronunțate;

· critici aduse de recurentă manierei în care prima instanță a interpretat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește primul set de critici, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin acțiunea dedusă judecății, raportat la considerentele din rezoluția de clasare.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004, art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă unul absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților. Verificările realizate prin căile de atac nu pot fi, însă, contrazise prin cele realizate în cadrul verificărilor administrative realizate de Inspecția Judiciară.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc.

Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea care face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurentă, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalității în care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Înalta Curte apreciază, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că simpla lipsă, din documentația trimisă de intimată, a proceselor-verbale de audiere a magistraților, nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor. De altfel, din înscrisurile aflate la dosarul primei instanțe, rezultă că inspectorul judiciar s-a adresat Curții de Apel Suceava, solicitând acesteia comunicarea punctului de vedere al magistraților vizați de sesizarea reclamantei, în măsura în care aceștia doresc a și-l exprima, precum și orice alte date apreciate ca fiind relevante în clarificare situației de fapt reclamate. Prin adresa nr. x/2020, Curtea de Apel Suceava a comunicat referatul întocmit de doamna judecător B. în urma verificării aspectelor semnalate. Lipsa unor puncte de vedere exprese provenind de la magistrații vizați de sesizare, nu impieta asupra derulării verificărilor administrative. Astfel, din cuprinsul unor astfel de înscrisuri, coroborate și cu aspectele reținute prin rezoluția nr. 3528/A/12.11.2020, rezultă că inspectorul judiciar a realizat atât demersul de documentare inițială, cât și pe cel de solicitare de relații. Faptul că, ulterior obținerii acestora, pe baza analizei efectuate, nu a mai apreciat necesară administrarea altor mijloace de probă, nu generează o prezumție relativă de neefectuare a demersurilor de clarificare a suspiciunilor. Prevederile art. 46 din Legea nr. 317/2004 nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme reglementează o altă fază a procedurii disciplinare.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurentă manierei de aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, câtă vreme se impune a fi evitată realizarea unei confuzii între noțiunea de mijloc de probă în cadrul verificărilor realizate de inspectorul judiciar și noțiunea de "indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare", în sensul art. 45 din Legea nr. 317/2004, ce vizează o analiză a situației de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Simpla existență a unor afirmații nu este suficientă ca acestea să fie califice drept indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare, câtă vreme ele nu au aptitudinea de a proba întrunirea elementelor constitutive ale abaterii (atât din perspectiva laturii subiective, cât și din cea a laturii obiective a acesteia).

Cât privește setul de critici aduse de recurent modului în care prima instanță a analizat îndeplinirea, de către inspectorul - șef al Inspecției Judiciare, a obligației sale de analiză a aspectelor evocate prin plângerea administrativă formulată împotriva rezoluției de clasare, Înalta Curte le apreciază, de asemenea, nefondate. În mod contrar celor evocate de recurentă, instanța de control judiciar consideră că rezoluția nr. C21-132 din 21 ianuarie 2021 a inspectorului - șef al Inspecției Judiciare îndeplinește rigorile aferente respectării antereferitei obligații a organului emitent (de motivare), maniera de argumentare a soluției (cuprinsă în punctul 4 al rezoluției) reflectând o analiză concretă a elementelor evocate prin plângerea formulată de reclamantă, în limitele specifice unei atare proceduri.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că potrivit prevederilor art. 65 și 66 din Legea nr. 317/2004, inspectorul șef este organ plasat pe o poziție superioară în organizarea Inspecției Judiciare, motiv pentru care, după cum corect a reținut și prima instanță, procedura în urma căreia se emite rezoluția inspectorului șef conform art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, are natura unui recurs ierarhic. În cadrul acestuia inspectorul șef nu efectuează propriile verificări asupra aspectelor invocate prin sesizare, ci analizează doar actele dosarului și legalitatea soluției pronunțate, iar în cazul în care se impune completarea verificărilor, dispune admiterea plângerii și completarea unor astfel de verificări. Or, în cauza de față, examinând rezoluția de clasare atacată, inspectorul - șef a soluționat plângerea raportându-se, în mod corect, în analiza sa, la elementele dezlegate prin rezoluția de clasare, motivarea furnizată rezoluției nr. C21-132 din 21 ianuarie 2021 fiind circumscrisă just sus indicaților parametri.

Analizând, în continuare, criticile din memoriul de recurs ce vizează, în esență, prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile sus indicatului text normativ.

Instanța de control judiciar reține că art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare fiind constituit de relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al textului în discuție rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă a evocat, prin sesizare săvârșirea de către magistrații judecători C., D. și E. a faptei în prima modalitate (în acest sens mențiunile din fila a 6-a a sesizării).

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reține că judecătorii C., D. și E. din cadrul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal au pronunțat, în dosarul nr. x/2014, decizia civilă nr. 631/23.09.2019, iar împotriva acestor magistrați recurenta - reclamantă a formulat sesizarea înregistrată de Inspecția Judiciară la data de 15.10.2020 sub nr. x.

Faptele evocate de recurentă prin sesizarea adresată intimatei - pârâte au fost următoarele:

· Încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție;

· Neanalizarea și nepronunțarea asupra celui de-al doilea motiv de recurs invocat prin calea de atac exercitată în dosarul nr. x/2014.

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Nu trebuie uitate nici limitele verificărilor care pot fi realizate în ipoteza invocării unor fapte clamate ca intrând în sfera de reglementare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, generate de principiul independenței magistratului, principiului autorității de lucru judecat și interdicția reglementată de art. 97 din Legea nr. 303/2004 (în sensul că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești nu mai pot fi repuse în discuție).

În raport de toate aceste elemente, Înalta Curte consideră ca fiind corectă interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în sensul că aspectele evocate de recurentă excedează ipotezelor ce pot fi reținute drept indicii ale săvârșirii abaterii disciplinare astfel clamate, câtă vreme, prin critice formulate, reclamanta a tins în mod concret (și contrar celor indicate prin cererea de recurs) la o reconsiderare (reanalizare) a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2014.

Astfel, din perspectiva primei fapte evocate prin sesizare, reclamanta a susținut că, deși în prima fază procesuală Tribunalul Iași ar fi soluționat cauza doar pe cale de excepție, iar nu pe fond, în recurs, magistrații judecători C., D. și E. nu ar fi dat curs solicitării reclamantei de trimitere a cauzei spre rejudecare, ci ar fi reținut cauza spre soluționare, pronunțând, pentru prima dată, o soluție asupra fondului cauzei.

Dincolo de faptul că astfel de susțineri nu reflectă situația completă a soluției pronunțate de Tribunalul Iași (care, prin sentința 1538/29.11.2018 - filele x ale dosarului primei instanțe- nu a procedat doar la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean Iași cu privire la capătul 3 din cerere și la respingerea, din această perspectivă, a acțiunii formulate împotriva unui astfel de pârât, ci a respins și pe fond acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu alte părți și în privința restului capetelor de cerere), Înalta Curte reține că, prin afirmațiile formulate în sesizare, a fost pusă în discuție, în esență, maniera în care instanța de recurs, în soluționarea cauzei și în raport de solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, a interpretat prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, în raport de circumstanțele concrete ale dosarului nr. x/2014

Or, astfel de aspecte reprezintă atributele esențiale ale actului de judecată, determinând formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluția pronunțată. Interpretarea normei de drept procesual nu poate fi verificată în procedura abaterilor disciplinare, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, exclusă a fi supusă controlului administrativ, Inspecția judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative.

De asemenea, din perspectiva celei de-a doua fapte evocate (neanalizarea și nepronunțarea asupra celui de-al doilea motiv de recurs invocat în dosarul nr. x/2014), Înalta Curte reține că împotriva deciziei nr. 631/23.09.2019, invocând aceleași motive, reclamanta a formulate contestație în anulare ce a fost respinsă ca nefondată prin decizia nr. 90/24.02.2020 a Curții de Apel Suceava . O atare decizie se bucură de autoritate de lucru judecat în privința chestiunii antereferite (analizarea și pronunțarea asupra celui de-al doilea motiv de recurs în dosarul nr. x/2014), fiind dată într-o cale de atac extraordinară. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte consideră corect raționamentul primei instanțe ce are la bază atât argumentul că inspecția judiciară nu se poate substitui unei instanțe în calea de atac, cât și cel că adevărul judiciar dedus din caracterul definitiv al unei soluții nu poate fi contestat printr-o plângere disciplinară, fiind evident că aspectele dezlegate prin decizia nr. 90/24.02.2020 a Curții de Apel Suceava privind soluționarea celui de-al doilea motiv de recurs în dosarul nr. x/2014 nu pot fi contrazise prin verificări realizate de Inspecția Judiciară.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

După cum corect a reținut și instanța de fond, spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurentă nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor de drept material indicate în paragrafele anterioare.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1521 din data de 27 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.