ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4914/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând:

a) admiterea contestației;

b) desființarea Rezoluției Inspectorului Șef nr. C 21-1211 din data de 21.07.2021 emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Judecători (primită în data de 06.08.2021) și a Rezoluției de clasare nr. 1814/A din data de 11.06.2021 emisă în Dosar nr. 21-1371 al Inspecției Judiciare - Direcției de Inspecție pentru Judecători;

c) trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Judecători pentru completarea verificărilor cu privire la sesizarea formulată;

d) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 420 din 8 martie 2022 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciar, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sentinței recurate si, in urma rejudecării, admiterea contestației formulate și desființarea Rezoluția Inspectorului Șef nr. C21-1211 din data de 21.07.2021 emisă de Inspecția Judiciară -Direcția de Inspecție pentru Judecători și Rezoluției de clasare nr. 1814/A din data de 11.06.2021 emisă în Dos. nr. x al Inspecției Judiciare - Direcției de Inspecție pentru Judecători cu consecința trimiterii dosarului la Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Judecători pentru completarea verificărilor cu privire la sesizarea formulată de subsemnatul, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea si aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 99 lit. a), c), t) din Legea nr. 303/2004. art. 98 din Legea nr. 303/2004, art. 4 din Legea nr. 303/2004. art. 90 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, art. 104 din Legea nr. 161/2003. art. 5 alin. (2) lit. a) si b) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor si procurorilorfart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, consideră că instanța de fond nu a analizat sub aspectul legalității și al aspectelor invocate de subsemnatul încălcarea că către intimata pârâtă a textelor de lege anterior menționate deși/atât plângerea formulată de subsemnatul cât și contestația la soluțiile pronunțate de pârâtă vizau tocmai încălcarea acestor dispoziții legale de către D-na. judecător de cameră preliminară B., precum și faptul că inspectorii judiciari nu au analizat încălcarea acestor dispoziții legale.

Raportând prevederile legale antemenționate, pe care instanța nu Ie-a avut în vedere la pronunțarea sentinței recurate, la dispozițiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, rezultă că judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate, arată recurentul.

De altfel, aceste aspecte au fost reiterate instanței de fond în raport de conținutul Normei nr. 3 din Codul de conduită judiciară, întrucât, instanța de fond trebuia să analizeze criticîle noastre inclusiv prin prisma faptului că integritatea judecătorului este esențială pentru îndeplinirea adecvată a funcției judiciare iar judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproșabilă in contextul în care atitudinea și conduita unui judecător trebuie să reafirme încrederea publicului în integritatea corpului judiciar.

Ori, instanța de fond la analiza contestației formulate nu a avut în vedere niciunul dintre textele de lege anterior menționat deși aceste texte de lege instituie principiile pe baza căruia trebuiau analizate respectarea de către inspectorii judiciari și de către judecătorul reclamat a prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 rep. la analiza sesizării și a soluțiilor date de intimata pârâtă.

Ca atare, considerăm că instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 99 lit. a), c), t) din Legea nr. 303/2004/întrucât, vinovăția magistratului se raportează atât la standardele de conduită impuse de dispozițiile legale și regulamentare indicate mai sus, cât și la cerințele societății, concretizate în respectarea unor valori morale unanim acceptate.

în acest sens, raportat la contestația formulată instanța trebuia să aibă în vedere faptul că inspectorii judiciari nu au analizat vinovăția prin raportare la faptele sesizate, ca trăsătură a abaterii disciplinare respectiv forma intenției (directă sau indirectă) sau forma culpei (cu prevedere sau fără prevedere).

Raportat la acest aspect, trebuie avut în vedere faptul că în situația în care judecătorul prevede rezultatul manifestărilor sale și acceptă posibilitatea atingerii aduse onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, vorbim despre comiterea abaterii disciplinare cu intenție indirectă (când nu s-a luat în considerarea certificatul de legatar nr. x/17.10.2017 aflat la dosarul penal nr. x/2017, anexat la dosarul instanței, deci part integranta din acesta iar magistratul a solicitat procură specială pentru plângerea împotriva soluției de clasare în contextul în care aveam calitatea de moștenitor).

De asemene, aceeași este și situația sesizată privind judecarea dosarului ultimul din listă și nu la poziția lui deși s-a solicitat judecarea sa la ordine situație față de care este cert că s-a comis o abatere disciplinară cu intenție directă.

Ca atare, instanța nu a analizat îndeplinirea condițiilor privind antrenarea răspunderii disciplinare, respectiv - existenta unei valori sociale lezate, constând în obligațiile de serviciu si normele de conduită, stabilite prin legi si regulamente, existenta unui subiect al abaterii disciplinare, respectiv o persoană care desfășoară o activitate, indiferent de modalitatea de încadrare a acesteia, existenta unei fapte prin care sunt încălcate sau sunt ignorate una sau mai multe obligații de serviciu, existenta unei legături de cauzalitate între fapta comisă si rezultatul produs, vinovăția persoanei care comite abaterea disciplinară fdub forma intenției sau a culpei) în raport de faptele reclamate și de normele legale aplicabile.

Hotărârea instanței este nemotivată, exigența motivării hotărârii judecătorești fiind o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., mai arată recurentul

Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale pârtilor, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Consideră că raportat la cauza de față, hotărârea instanței este nemotivată întrucât, deși obligația instanței era de a motiva hotărârea pronunțată raportata la analiza criticilor formulate de către reclamant prin contestația formulată, cu arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a confirmat soluția din procedura prealabilă, instanța nu a motivat hotărârea nici în fapt nici în drept, limitându-se doar să susțină in esență că inspectorii judiciari nu erau obligați să analizeze toate criticile din plângerea formulată precum și faptul că aspectele sesizate ar reprezenta o interpretare a fondului cauzei soluționate de judecător

De asemenea, consideră recurentul că instanța nu a analizat acele motive și apărări care erau esențiale pentru dezlegarea pricinii și care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Consideră recurentul că dacă aspectele sesizate ar fi fost verificate și analizate in totalitate cu minime diligente din partea instanței de fond s-ar fi constatat că acest magistrat și-a încălcat obligațiile profesionale nerespectând prevederile Legii nr. 303/2004 privind răspunderea magistraților (art. 99 si următoarele din acest act normativ), pronunțând o soluție injustă.

în acest sens, instanța a apreciat ca inspectorii au argumentat cu privire la aptitudinea probatoriului administrat de a aduce lămurire cauzei precum și referitor la chestiunea litigioasă privind lipsa calității de reprezentare a recurentului pentru C. cu toate că, ulterior instanța, reține că a formulat critici cu privire la faptul că inspectorii nu au analizat cauza din perspectiva faptului că plângerea sa fusese formulată în nume propriu în calitate de moștenitor al lui C..

Ori abaterea sesizată viza tocmai faptul că magistratul reclamat a solicitat dovada mandatului reclamantului în contextul în care dovedise calitatea de succesor al autorului C., aspect care excede analizei pe fond a cauzei si trebuie raportat la participarea părților la proces si conduita magistratului față de aceștia.

Apreciază recurentul că nu este vorba de o analiza a fondului ci, de o abatere disciplinară iar inspectorii judiciari care au soluționat sesizarea precizează în mod nereal că dosarul instanței nu s-ar regăsi înscrisuri care să facă dovada calității mele de succesor, iar în rezoluția de respingere a plângerii se menționează că aceste verificări ar fi fost făcute de conducerea instanței deci nu de către inspectorul judiciar, care nici măcar nu s-a solicitat o copie a dosarului, aspecte pe care Curtea de Apel București nu le-a analizat.

Este cert că prin hotărârea instanței nu s-a făcut o analiză pertinentă cu motivare în fapt și în drept asupra contestației formulate prin analizarea tuturor mijloacelor de probă solicitate, hotărârea fiind în mod evident nemotivată.

Argumentul instanței care constată că inspectorii nu au analizat aspectul calității procesuale în care a formulat plângerea dar consideră că nu a fost o omisiune ci, că acest aspect a avut la bază o analiză a fondului de către magistratul reclamat și nu poate face obiectul unei abateri disciplinare este nefondat, întrucât, dacă inițial, a formulat plângerea penală în calitate de mandatar al numitului C., în baza procurii autentificate sub nr. x/28.02.2017 de BNP D., ulterior, după ce a decedat autorul meu C. la data de 17.08.2017, a acționat în nume propriu, în calitate de moștenitor testamentar al lui C.. conform certificatului de legatar nr. x/17.10.2017.

Ori, prin sesizarea formulata recurentul a reclamat faptul că plângerea formulată împotriva soluției de clasare, la Judecătoria Slatina a fost formulată in nume propriu si nu in calitate de mandatar pentru că mandatul încetase ca urmare a decesului lui C..

În aceste condiții cunoscute judecătorului reclamat, solicitarea acestuia de a-i prezenta procura/mandatul în baza căruia îl reprezintă pe C. în cauză nu are legătură cu o analiză a fondului întrucât acest aspect s-a fundamentat soluția dată de Judecătoria Slatina în cauza penală.

De altfel, în cuprinsul sesizării a menționat în mod expres că în calitate de moștenitor al lui C. avea un interes născut, direct si actual în tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate, deoarece, sub aspectul laturii civile, angajarea răspunderii civile, ar fi presupus intrarea în patrimoniul său a suprafeței de 444 m.p. situată în comuna Vaiea Mare, cu privire la care autorul său formulase anterior cerere de reconstituire a dreptului de proprietate.

Cu privire la acest aspect, solicită ca la analiza nemotivării hotărârii instanței să aibă în vedere faptul că prin contestația formulată a criticat inclusiv faptul că inspectorii judiciari nu au analizat împrejurarea că anterior formulării plângerii împotriva soluției dată de Prim Procurorului al Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina, recurentul a fost cel care a formulat în nume propriu atât plângerea la Prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina cât si la Judecătoria Slatina, prevalându-se de calitatea sa de moștenitor al autorului meu iar în fata Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina nu s-a invocat vreun aspect legat de existenta vreunui mandat din partea autorului meu, având în vedere că am făcut dovada în dosarul de urmărire penală faptul că am calitatea de moștenitor, această dovadă aflându-se la dosarul de urmărire penală, aspect pe care instanța nu 1-a analizat în considerentele hotărârii recurate.

De altfel, deși se recunoaște o omisiune a judecătorului reclamat cu privire la existenta certificatului de legatar care îl îndreptățea să formulez plângere, totuși ulterior instanța retine că o astfel de omisiune a judecătorului reclamat este rezonabilă, ceea ce dovedește că hotărârea este si contradictorie întrucât, solicitarea unui mandat pentru un autor decedat (în contextul existentei certificatului de legatar 1 este fără niciun dubiu o greșeală evidentă, impardonabilă căreia îi lipsește orice justificare cu consecințe extrem de grave asupra drepturilor procesuale ale subsemnatului căruia, tocmai raportat la acest aspect mi-a fost respinsă plângerea ca inadmisibilă.

Pentru orice practician al dreptului este evident că respingerea plângerii ca inadmisibilă raportat la lipsa unui mandat de la o persoana decedată dovedește fără putință de tăgadă o conduită necorespunzătoare a magistratului care a dat dovada de o evidentă rea credință în exercitarea atribuțiilor sale, încălcând dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces la justiție, aspecte care sunt dovedite de înregistrarea de ședință care nu a fost verificată nici de instanța de judecată nici în cuprinsul celor două rezoluții contestate iar sentința recurată nu analizează niciunul dintre aceste aspecte.

De asemenea, consideră că hotărârea este nemotivată și în ceea ce privește criticile privind faptul că judecătorul reclamat a lăsat în mod intenționat cauza spre soluționare la sfârșitul ședinței de judecată, deși cauza avea poziția 7, Curtea de Apel București reținând în mod eronat că această critică nu ar fi fost reclamată ca o abatere disciplinară distinctă, deși, din plângerea formulată a reclamat acest aspect încă de la început, prin sesizarea formulată, hotărârea instanței fiind și cu privire la acest aspect nemotivată.

Prin hotărârea recurată se tinde la acoperirea lipsurilor evidente ale rezoluțiilor contestate, cu singura motivare că aspectul sesizat nu ar fi fost formulat ca o abatere disciplinară, aspect neadevărat iar inspectorii judiciari nu au obligația să răspundă la această sesizare, fapt ce dovedește fără dubiu că nici inspectorii judiciari și nici instanța nu au analizat această sesizare și criticîle male.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte arată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței.

Din această perspectivă, recursul este nefondat, considerentele explicând soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

De asemenea, Înalta Curte reține că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând recursul declarat în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 (alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept de către prima instanță, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerente.

Prima instanță în opinia Înaltei Curți a interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente în raport de obiectul cauzei, analizarea legalității actelor emise având în vedere plângerea formulată de recurent pe rezoluția de clasare contestată în cauză conducând la inexistența unor aspecte de nelegalitate de natură a determina casarea cu trimitere sau respectiv rejudecarea în sensul admiterii acțiunii.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 99 lit. a) c) și t) din Legea nr. 303/2004 în sensul că nu poate forma obiectul aplicării în abstract ci numai coroborat cu dispozițiile art. 97 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care se poate realiza numai cu respectarea Constituției României și a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut incidente dispozițiile art. 97 din Legea nr. 303/2004 și a verificat în concret legalitatea rezoluției de clasare în raport de elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate respectiv abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) c) și t) din Legea nr. 303/2004, respectiv manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exrecitarea sau în afara exrcitării atribuțiilor de serviciu, atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că în lipsa înscrisurilor doveditoare ale calității reclamantului de mandatar special al lui C., la data formulării plângerii penale (reclamantul pretinde i se solicitase procură de la o persoană decedată, în condițiile în care la data formulăriii plângerii penale - 02.03.2017 dosar fond, autorul său era în viață - 17.08.2017 certificat deces dosar fond).

În același sens, Înalta Curte arată că legitimarea procesuală a autorului nu poate fi transmisă pe cale succesorală către reclamant din moment ce acesta nu exista.

În ceea ce privește susținerile recurentului conform cărora instanța de fond nu ar fi motivat afirmațiile acestuia vizând faptul că deși pe lista de ședință era la poziția nr. 7, cauza a fost luată la sfârșitul la ședinței, pentru a nu fi prezente și alte persoane este evident că această critică vizează greșita respingere a plângerii ca inadmisibilă.

Chiar și așa analizarea acestui fapt nu împietează cu nimic asupra drepturilor procesuale ale recurentului, fiind respectate dispozițiile procedurale și enunțate detaliat motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și argumentele care au justificat soluțiile pronunțate.

Față de toate aceste împrejurări, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 420 din 8 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.