ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 713/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 31.12.2019 sub nr. x/219, reclamanta A., a formulat în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună:

- anularea Rezoluției din 28 noiembrie emisa de Inspectorul Sef al Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsa plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 35053/A/13.09.2019 a direcției de inspecție pentru judecători.

- Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 443 din 17 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a exercitat calea de atac a recursului, în condițiile art. 493 din C. proc. civ. și, fără a încadra expres criticile sale în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate iar pe fond anularea Rezoluției din 28 noiembrie emisă de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției de Clasare nr. 3053/A/13.09.2019 a Direcției de inspecție pentru judecători, urmând a dispune sancționarea disciplinară a celor două doamne judecător.

A susținut în esență recurenta- reclamantă că sentința civilă recurată este nelegală si netemeinică, întrucât instanța nu a analizat în mod obiectiv probele existente la dosar și nu a ținut cont de situația de fapt asa cum partea a dovedit-o.

In primul rând susține că instanța de fond i-a încălcat un drept legal, respectiv dreptul la apărare, respingându-i cererea de angajare avocat.

Este greu de acceptat faptul că, deși dosarele aflate pe rolul instanțelor trenează ani de zile la rând, când un justitiabil solicita acordarea unui termen (pe timp de pandemie, distanta fiind foarte mare până la București) instanța de judecata nu ia in calcul astfel de cereri întemeiate.

Consideră că instanța nu a făcut o corectă apreciere a probelor din dosar si a pronunțat o hotărâre nelegala, întrucât în mod greșit a respins cererea ca neîntemeiată.

Fata de răspunsul primit, respectiv cele doua rezoluții pronunțate la sesizarea sa, apreciază că nu s-a făcut o cercetare amănunțită a situației prezentate de parte, nu au fost verificate inscrisurile depuse la dosar, iar aceste două rezoluții date sunt total greșite în raport de cele prezentate si dovedite de recurentă.

Mai susține recurenta că cele două doamne judecător au aplicat legea în mod intenționat cu rea-voință, contrar practicii judiciare uniforme si au dat dovadă de incompetență gravă, iar acest lucru este evident din modalitatea cum au condus ședințele de judecata în desfășurarea apelului.

În continuare recurenta face o prezentare a situației de fapt ce a fost statuată prin existenta unor sentințe civile rămase definitive, care au intrat in puterea de lucru judecat si de care Tribunalul Vâlcea nu a ținut cont.

Apreciază că cele doua doamne judecător au pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii și interpretarea greșită a probatoriului administrat în cauză si au dat dovada de cel puțin rea-credință în aplicarea dispozițiilor legilor fondului funciar alături de membrii Comisiei Locale de Fond Funciar, cât și Comisiei Județene de Fond Funciar Vâlcea pentru următoarele considerente:

Raportat la dispozițiile art. 22 alin. (6) și (7) C. proc. civ., apreciază că este total greșită si nelegală logica juridică a acestor judecătoare de a-si intemeia soluția pronunțata pe reținerea imposibilității dovedirii dreptului de proprietate al autorului B. cu privire la suprafața de 11,02 ha anterior colectivizării, în condițiile în care aceste dovezi exista, validarea nu a fost contestată de nicio persoana interesata și nici de cele două comisii pârâte, iar invalidarea ulterioara prin HCJ Vâlcea nr. 188/07.05.2009 a autorului B. pentru suprafața de 0,59 ha din totalul de 1,02 ha teren forestier, a fost tranșată într-un litigiu anterior, prin sentința civila nr. 411/03.03.2016» pronunțată în dosarul nr. x/2014, rămasa definitivă și irevocabilă, fiind anulată hotărârea de invalidare; nr. 188/07.05.2009 emisa de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vâlcea sub aspectul invalidării Anexei 53, art. 1 alin. (5), privind moștenitorii autorului B., cu suprafață de 0,59 ha teren forestier.

Mai susține recurenta că adoptarea soluției de către cele două doamne judecător, pe baza interpretării probelor administrate si a aplicării dispozițiilor legale incidente, i-au produs o vătămare a intereselor personale în aceasta cauza și reprezintă o fapta ilicită care trebuie sa atragă răspunderea disciplinară.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei să se dispună anularea Rezoluției din 28 noiembrie emisa de Inspectorul Sef al Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost respinsă plângerea formulata împotriva Rezoluției nr. 3053/A/13.09.2019, urmând a se dispune sancționarea disciplinară a celor doua doamne judecător.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Inspecția Judiciară, în termenul legal a formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă, în cadrul căreia, invocând excepția nulității recursului, a solicitat, în principal, a se constata nulitatea acestuia și în subsidiar a se respinge recursul, ca nefondat, apreciind ca fiind lipsite de fundament motivele invocate de recurenta - reclamantă.

În susținerea excepției nulității recursului, a menționat intimata - pârâtă că, în speță, recurenta - reclamantă nu aduce nici o critică ce s-ar putea încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., argumentele expuse vizând în exclusivitate situația de fapt.

Pe fondul recursului, susține că prima instanță a analizat însuși fondul cauzei, răspunzând punctual tuturor criticilor invocate de reclamantă, motivând soluția dispusa atât în fapt, cât și în drept, motiv pentru care solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă A. a combătut apărările intimatei - pârâte Inspecția Judiciară în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, susținând în esență că, în ceea ce privește excepția nulității recursului, solicită a fi respinsă această apărare, ca nefondată, câtă vreme în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat care este motivul pentru care a solicitat admiterea recursului spu, astfel cum a fost formulat.

Consideră că toate susținerile prezentate în întâmpinarea formulată sunt contrare adevărului și înscrisurilor depuse, urmând ca instanța de recurs sa analizeze toate aceste probe pe care le-a cerut și în motivarea recursului.

Din punctul său de vedere, adoptarea acestei soluții de către cele doua doamne judecător, pe baza interpretării probelor administrate si a aplicării dispozițiilor legale incidente, i-au produs o vătămare a intereselor personale în această cauză și reprezintă o fapta ilicită care trebuie să atragă răspunderea disciplinară.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.09.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 09.02.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, după soluționarea excepției nulității recursului invocată de intimata - pârâtă Inspecția Judiciară în cadrul întâmpinării depusă la dosar, în sensul respingerii acesteia, luând act că nu mai sunt cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Înalta Curte a considerat că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ., sens în care, declarând dezbaterile închise, a reținut cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, de apărările intimatei - pârâte Inspecția Judiciară și de normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, având în vedere considerentele expuse în continuare:

Prealabil, amintește Înalta Curte că excepția nulității recursului invocată de intimata - pârâtă Inspecția Judiciară, în cadrul întâmpinării depusă la dosar, a fost soluționată înainte de închiderea dezbaterilor pe fondul recursului, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanță în pronunțarea acestei soluții regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Astfel cum a reținut și anterior, instanța de control judiciar constată că, raportat la motivele de nelegalitate dezvoltate de recurenta - reclamantă în cadrul cererii de recurs, acestea pot fi încadrate în dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, hotărârea recurată va fi analizată din perspectiva acestui motiv de casare ce reglementează situația " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurenta - pârâtă, instanța de control judiciar reține următoarea situație de fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 31.12.2019 sub nr. x/219, reclamanta A., a formulat în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună:

- anularea Rezoluției din 28 noiembrie emisa de Inspectorul Sef al Inspecției Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsa plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 35053/A/13.09.2019 a direcției de inspecție pentru judecători.

- Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin Rezoluția nr. 3053/A/13.09.2019 menținută prin Rezoluția inspectorului șef nr. C19-3972 din data de 28.11.2019 s-a dispus clasarea sesizării formulată de către reclamanta A., reținându-se în esență că în cauză nu există indicii de săvârșire a unor abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor. Se arată în esență că toate aspctele semnalate de petentă constituie, în fapt, critici în legătură cu dezlegările date de instanța de judecată, iar aceste aspecte nu pot fi valorificate decât în cadrul jurisdicțional prevăzut de lege, Inspecția Judiciară deputând realiza o cenzură de legelitate și temeinicie a soluțiilor dispuse de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele prevăzute în art. 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 16 din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, întrucât o asemenea activitate ar putea aduce atingere principiului independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată, reținând în esență că, în mod corect a apreciat Inspecția Judiciară că nemulțumirile exprimate de petiționară în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorii au interpretat probele și dispozițiile legale incidente cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2091 al Tribunalului Vâlcea.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurenta - reclamantă A. din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că aceste motiv de nelegalitate nu poate fi reținut, în contextul în care instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanțe fiind însușite de instanța de control judiciar, după efectuarea propriei examinări a cauzei.

În primul rând, recurenta a criticat respingerea de către judecătorul de fond a cererii sale de amânare a cauzei pentru angajarea unui avocat, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Această critică nu poate fi reținută de instanța de control judiciar ce apreciază ca fiind legală soluția de respingere a cererii de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, formulată de recurenta - reclamantă, raportat la dispozițiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că:

"Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei".

Se constată, așadar, că amânarea judecății reprezintă o măsură de excepție ce poate fi dispusă de instanță " pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții...".

Ori, analizând actele și lucrările dosarului de fond sub acest aspect, constată instanța de control judiciar că, deși recurenta - reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată încă din data de 18.12.2019, a înțeles să-și angajeze avocat abia în data de 16.06.2020, cu o zi înainte de primul termen de judecată fixat în cauză după suspendarea de plin drept a judecății dispusă prin articolul 11 din Decretul Președintelui României nr. 240/2020, pentru data de 17.06.2020, fără a justifica în vreun fel imposibilitatea de a-și angaja anterior un avocat care să-i apere interesele, raportat la dispozițiile art. 10 din C. proc. civ., conform cărora " Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea normală fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

Astfel, raportat la dispozițiile art. 222 alin. (1) și art. 10 din C. proc. civ., constată Înalta Curte că, în mod judicios instanța de fond a reținut că, dată fiind și calitatea procesuală a părții ce a formulat cererea de amânare, respectiv aceea de reclamantă, adică de parte ce a declanșat procesul, a avut timp suficient pentru a efectua demersurile necesare angajării unui avocat, nefiind, de altfel, menționat în cadrul cererii de amânare nici un motiv temeinic prin care partea să facă dovada imposibilității angajării anterioare a unui avocat, mai ales în condițiile în care la primul termen de judecată fixat în cauză inițial la data de 06.05.2020, conform Rezoluției din data de 06.03.2019 (dosar de fond), judecarea procesului s-a suspendat de plin drept conform art. 11 din Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020.

În plus, reține instanța de control judiciar că dreptul la apărare invocat de recurenta - reclamantă nu este un drept absolut și poate fi supus unor limitări, fiind atributul instanțelor interne să vegheze ca acest drept să nu fie exercitat în mod abuziv de un subiect procesual, părțile având obligația" să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului".

Deopotrivă, reține Înalta Curte că, în condițiile în care prin cererea depusă în data de 16.06.2020 (dosarul de fond), recurenta - reclamantă a solicitat amânarea cauzei invocând doar necesitatea angajării unui avocat care să-i reprezinte interesele în acest dosar, susținerile recurentei din cadrul cererii de recurs, respectiv existența pandemiei și distanța foarte mare până la București, nu pot fi primite.

Așadar, critica recurentei ce vizează încălcarea dreptului de apărare, este neîntemeiată.

Nici celelalte critici ce vizează soluția dată de judecătorul de primă jurisdicție pe fondul cererii de chemare în judecată nu pot fi reținute de către Înalta Curte ce constată că aceasta făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 97 și 99 din Legea nr. 303/2004, subliniind că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar remarcă faptul că, prin criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și preluate în cadrul contestației, recurenta - reclamantă vizează, în esență, operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretarea normelor juridice și aprecierea probelor administrate în cauză, acestea fiind specifice activității de judecată ce se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Ori, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere astfel dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, ce prevăd că " (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Se constată, așadar, că, în mod contrar celor susținute de recurenta - reclamantă, modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credință sau gravă neglijență, ci se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în cadrul căreia a încadrat inspectorul judiciar aspectele semnalate de reclamanta - petiționară, "constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (…), iar conform art. 99

1

din același act normativ, "există rea credință atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", iar " gravă neglijență, atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe.

Astfel, pentru existența relei credințe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit, cu știință, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Așadar, reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistraților reclamați; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Aceste ipoteze nu se regăsesc în prezenta speță, nu există indicii în acest sens în privința magistraților împotriva cărora petenta a formulat plângerea disciplinară, fiind vorba despre aprecieri ale completului de judecată asupra stării de fapt și a încadrării juridice aferente pentru starea de fapt identificată în cadrul cercetării judecătorești, asupra probelor administrate în cauză.

Noțiunea de rea-credință presupune intenția judecătorului de a manipula legea în mod conștient, obținând, prin aceasta, un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părțile implicate în proces.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice care, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe.

Astfel, la conturarea noțiunii de gravă neglijență sau cea de rea - credință trebuie avute în vedere normele constituționale prevăzute la art. 124 alin. (3), conform cărora judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Aceasta înseamnă că, în interesul respingerii influențelor nepermise, hotărârile judecătorești sunt, ca principiu, scoase de sub imperiul unei autorități de supraveghere.

Împrejurarea că situația de fapt și cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite și pot fi susținute cu argumente este de esența jurisdicției.

Ori, analizând actele și lucrările dosarului, din ambele etape procesuale, constată instanța de control judiciar că nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează dincolo de orice dubiu reaua-credință a doamnelor judecător C. și D., în sensul că acestea s-ar fi pronunțat cu intenția de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenționat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți, sau că în situația descrisă ar fi vorba de o eroare evidentă, căreia să-i lipsească chiar și cea mai slabă justificare, în așa fel încât să se pună problema anulării rezoluției atacate și trimiterea cauzei la Inspecția Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speță, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că expunerea motivată a unui raționament logico-juridic adoptat în modul de apreciere și interpretare a normelor legale incidente speței, raportat la actele și lucrările dosarului, diferit de percepția subiectivă a recurentei - reclamante asupra situației de fapt deduse judecății, nu poate fi apreciată ca o greșeală evidentă, neîndoielnică și nescuzabilă, căreia să îi lipsească și cea mai slabă justificare, nefiind constatate încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurenta - petiționară, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credință sau gravă neglijență, ci se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulțumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorii au interpretat probele și dispozițiile legale incidente cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Vâlceam neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurenta - reclamantă, întrucât reprezintă critici ce pot fi subsumate unei căi de atac și nu unei acțiuni disciplinare.

În fine, instanța de control judiciar subliniază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, susținerea reclamantei din memoriul de recurs, în sensul că este total greșită și nelegală logica juridică a celor două doamne judecător, fiind lipsită de suport.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispozițiile art. 97 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, argumentele invocate de recurenta - reclamantă în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 443 din 17 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2021.