ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 772/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.02.2022 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. - in reorganizare judiciara, a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară contestație împotriva Rezoluției din data de 7 ianuarie 2022 emisă de către dl. Inspectorul Șef B. din cadrul Inspecției Judiciare în lucrarea nr. C22-4, prin care s-a dispus respingerea plângerii formulate și menținerea rezoluției de clasare nr. 3077 din data de 26.11.2021 emisa de către Direcția de inspecție pentru judecători, precum și împotriva rezoluției de clasare nr. 3077/26.11.2021, nr. lucrare 21-3688 din data de 26 noiembrie 2021 emisa de către Direcția de inspecție pentru judecători, solicitând desființarea celor două rezoluții și trimiterea dosarului către Inspecția judiciară în vederea completării verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 1599 din 4 octombrie 2022 Curtea de Apel București a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Arată recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 99 lit. a) si t) din Legea 33/2004 coroborat cu art. 99

1

din legea nr. 303/2004. Doamna judecător sindic D. a încălcat dispozițiile procedurale pronunțând o hotărâre pentru care nu avea competența materială să o pronunțe, pronunțându-se în afara cadrului legal, falimentul.

In procedura specială prevăzută de legea insolvenței nu se menționează nicăieri că judecătorul sindic poate cere falimentul fără să fie sesizat de persoanele prevăzute la art. 105 din Legea nr. 85/2006.

Un al doilea act de indisciplinar al doamnei judecător D. a constat în faptul că, deși nu a fost sesizată de nicio persoana cu privire la cererea de deschidere a falimentului, instanța de judecată, în redactarea sentinței civile nr. 117, declară în scris că a fost sesizată de administratorul judiciar, ceea ce nu a fost adevărat.

Or, aceste fapte menționate nu reprezintă simple nemulțumiri, cum în mod nelegal a reținut instanța de judecată, reiesind, astfel, ca este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Cu privire la excepția prescripției la care face referire de instanța de fond, în sensul că acțiunea disciplinară poate fi formulată în termen de 30 de zile începând cu data săvârșirii, dar nu mai târziu de 2 ani, aceasta susținere este nelegala si netemeinica, deoarece ne aflam sub incidența Legii nr. 85/2006, o lege speciala ce deroga de la dispozițiile generale si are prioritate fata de cea din urma, sens in care sunt si dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2006 care prevede "(1) După expirarea termenului de depunere a contestațiilor, prevăzut la art. 73 alin. (2), și până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestație împotriva trecerii unei creanțe sau a unui drept de preferință în tabel definitiv de creanțe, în cazul descoperirii existenței unui fals, doi sau unei erori esențiale care au determinat admiterea creanței sau a dreptului de preferință, precum și în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare și până atunci necunoscute.".

Astfel, motivarea instanței cum că orice fapta săvârșita de doamna judecător sindic D. ar fi prescrisă nu poate fi primită, fiind nelegala si netemeinica.

O alta abatere disciplinara menționata de subscrisa si ignorata de către Inspectorul-sef este reprezentata de faptul ca prin sentința civila nr. 117 din data de 19.01.2021, doamna judecător sindic D. a inserat voit o minciuna cum ca "administratorul judiciar ar fi solicitat trecerea la faliment". Pentru a clarifica aceste aspecte, recurenta a cerut copie de pe încheierea de ședința si a constatat ca doamna judecătorul sindic a mințit.

Astfel, indicarea de către doamna judecător D. ca si temei legal al trecerii la procedura falimentului a dispozițiilor art. 107 alin. (1) pct. C din Legea nr. 85/2006 este nereala, acesta fiind motivul pentru care Curtea de Apel București, ca instanța de control judiciar, a admis apelul formulat împotriva soluției dispusa de doamna judecător si a respins sesizarea din oficiu având ca obiect trecerea la procedura falimentului ca fiind inadmisibila.

In ceea ce privește indicarea soluțiilor pronunțate in cadrul dosarelor nr. x/2013, nr. y/2016/a66, nr. w/2013/a67, recurenta arată că aceste soluții sunt total nefondate, nelegale si nu reflecte realitatea. Astfel, doamna judecător D., a încălcat in mod grav dispozițiile C. proc. civ., si anume prevederile art. 254, art. 255, art. 22 C. proc. civ. si totodată nu a dorit sa isi exercite rolul activ si atrbutiile imperative prevăzute de legea insolventei nr. 85/2006, deoarece nu a cercetat si nu cercetează, nu supraveghează activitatea administratorului judiciar care retrage sume considerabile de bani din contul societății, fara a respectat Incheieres din data de 18.02.2014 pronunțata chiar de judecătorul sindic in dosarul nr. x/2013 si nic dispozițiile art. 49 alin. (1) din aceeași lege a insolventei.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu susținerile părților și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că nici Inspecția Judiciară și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației exercitate împotriva unei rezoluții de clasare nu pot formula aprecieri cu privire la soluția și la considerentele expuse prin hotărârile pronunțate de magistratul vizat prin sesizarea recurentului. Aceste chestiuni țin de esența activității de judecată, iar o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare, cu consecințe grave în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților și activitatea de judecată, nu a fost dovedită în cauză.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamantul și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că instanța ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. a) și t) din Legea nr. 303/2004, reiterând argumentele expuse în sesizarea Inspecției Judiciare și în acțiune vizând conduita și soluțiile magistratului vizat prin sesizare.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.", iar în temeiul art. 99

1

din lege, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, potrivit prevederii legale menționate,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii disciplinare menționate, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe.

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În acest sens, relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiții, Înalta Curte reține că, în exercitarea atribuțiilor sale, Inspecția Judiciară trebuie să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat încheierile ce au produs nemulțumirea titularului sesizării.

Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Referitor la criticile privind soluțiile pronunțate de magistratul D., în mod corect instanța de fond a reținut că o astfel de analiză implică efectuarea de către Inspecția Judiciară a unui raționament judiciar privind aspectele relatate, prin prisma regulilor specifice Legii nr. 85/2014, deci printr-o stabilire din nou a situației de fapt și aplicare nouă la aceasta a dispozițiilor legale incidente, raționament ce este însă specific exercitării unei căi de atac, iar nu activității administrative desfășurate de Inspecția Judiciară.

În același sens este și nemulțumirea reclamantei care nu a fost de acord nici cu modalitatea în care pârâta a analizat și făcut aplicarea instituției prescripției răspunderii disciplinare, în sensul că acțiunea disciplinară poate fi formulată în termen de 30 de zile începând cu data săvârșirii faptei, dar nu mai târziu de 2 ani, reclamanta apreciind că această susținere este nelegală și netemeinică, eronată, deoarece ne aflam sub incidența Legii nr. 85/2006, o lege specială ce derogă de la dispozițiile generale.

Dispozițiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 referitoare la abaterile disciplinare și procedura aferentă reglementată de Regulamentul pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară, aprobat prin HCSM nr. 1067/2012, modificat și republicat, sunt diferite și au altă sferă de aplicare decât dispozițiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Înalta Curte arată că toate aceste măsuri au fost motivate de judecătorul cauzei iar interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești, astfel cum s-a arătat în precedent.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în sensul conferit de norma ce reglementează abaterea disciplinară, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, tocmai aceste operațiuni de interpretare a normelor juridice specifice activității de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

În fine, subliniază Înalta Curte că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

În ceea ce privește argumentele evocate de recurentul reclamant în sensul încălcării dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte arată că acestea nu pot face obiectul analizei recursului de față.

Așadar, observând chestiunile anterior enunțate în mod comparativ cu cele invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că, în fapt, chestiunile antereferite reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie și care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de reclamant în fața primei instanțe în susținerea cererii de anulare a rezoluțiilor contestate.

În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1599 din 4 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.