ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2134/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-979 D21-4860, precum și a rezoluției de clasare nr. 1363/A din 06.05.2021, emisă în lucrarea nr. 21-1104, și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

Prin sentința nr. 120 din 28 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea recursului a reluat motivele invocate în cererea de chemare în judecată, a expus succint soluția pronunțată de instanța de fond și considerentele reținute în fundamentarea acesteia, iar în final a prezentat argumentele privind nelegalitatea sentinței atacate.

Astfel, în sprijinul incidenței motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a susținut că instanța fondului a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor legale privind incompatibilitățile judecătorilor și obligația acestora de a se abține de la judecarea unei cauze atunci când imparțialitatea și aparența de imparțialitate sunt afectate.

În plus față de cele susținute în partea introductivă a cererii de recurs, a arătat că în sensul argumentelor sale este și Avizul nr. 24 (2021) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, în care se reține că se impune acordarea unei atenții în mod special independenței și imparțialității unei instanțe chemate să se pronunțe cu privire la deciziile consiliului judiciar, despre care este vorba în acest caz, respectiv, că judecătorul cauzei urmărea un interes personal și aștepta un beneficiu de carieră de la consiliul judiciar în timp ce soluționa o cauză în care acesta era parte pe o problemă de abuz al consiliului.

Or, consideră recurentul-reclamant, în toate cazurile în care există și cea mai mică îndoială în ceea ce privește imparțialitatea, judecătorul are obligația de a se abține de la judecarea cauzei, obligație pe care o avea și doamna judecător B. din cadrul Curții de Apel Pitești. Prin urmare, în contextul în care doamna judecător trebuia să se abțină și nu a făcut-o, înseamnă că a comis abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și i) din Legea nr. 303/2004, constând în încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

A evocat cauza CEDO Parlov-Tkalcic c. Croației în care s-a stabilit că aparențele trebuie testate în raport cu realitatea obiectivă din spatele lor, și a aplicat acest considerent speței supuse judecății, opinând că realitatea obiectivă incontestabilă este că în perioada în care doamna judecător B. îi judeca pricina, se afla într-o procedură de obținere a unor beneficii de carieră de la Consiliul Superior al Magistraturii, pârât în dosarul aflat în curs de judecare.

În plus, o altă realitate obiectivă afirmată de recurentul-reclamant constă în aceea că o eventuală admitere a acțiunii sale ar fi însemnat că membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii, care dau direcția activității Consiliului, au comis un exces de putere. Cu alte cuvinte, a precizat recurentul, Consiliul Superior al Magistraturii ar fi apărut ca o instituție care refuză cu exces de putere comunicarea unui înscris privind cariera, în timp ce doamna judecător se afla în postura de a beneficia din partea majorității membrilor aleși (constituiți din membrii aleși judecători, care se află în poziție dominantă) de unele avantaje și beneficii de carieră, acest lucru fiind opus, în opinia părții, în mod ireductibil cu existența unei aparențe de imparțialitate, la care are dreptul în cadrul unui proces.

Mai mult decât atât, a considerat că simpla existență a unei astfel de situații contrazice în mod fundamental orice idee de imparțialitate sau aparență de imparțialitate, în contextul unor elemente de circumstanțiere revelate de realitatea obiectivă din care fac parte numeroasele semnale din justiție și din mediul academic, în ceea ce privește puterea absolută exercitată de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul sistemului judiciar.

În acest context, în care puterea Consiliului Superior al Magistraturii este disproporționat de mare și în care nu există mecanisme adecvate de responsabilitate și transparență la nivelul său, a apreciat că este evident faptul că un judecător aflat sub puterea și la discreția Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul unei proceduri de obținere a unui beneficiu de carieră sau a unei funcții importante, nu furnizează suficiente garanții de imparțialitate atunci când soluționează o cauză în care acesta este parte.

A enumerat recurentul-reclamant aspectele esențiale pe care instanța fondului trebuia să le aibă în vedere, arătând că acestea constau în următoarele: dacă situația doamnei judecător B. în care aștepta și a primit unele beneficii sau foloase de carieră de la Consiliul Superior al Magistraturii este de natură să o plaseze într-o situație de dependență și lipsă de imparțialitate atunci când judecă o cauză în care chiar Consiliul Superior al Magistraturii este pârât; dacă situația doamnei judecător în care aștepta și a primit unele beneficii sau foloase de carieră de la Consiliul Superior al Magistraturii este de natură a afecta aparența de imparțialitate a acesteia; dacă, cunoscând această situație de dependență și afectare a aparenței de imparțialitate, doamna judecător trebuia să se abțină sau nu; dacă recurentul, ca parte în dosarul nr. x/2020, avea dreptul ca procesul său să fie judecat de un judecător imparțial, neaflat într-o situație de dependență față de una dintre părți, precum și dacă avea dreptul ca în dosarul său să existe inclusiv o aparență de imparțialitate a instanței de judecată; dacă dreptul la un proces echitabil și accesul său la o instanță imparțială presupune ca judecătorul cauzei sale să nu se afle într-o situație în care așteaptă și obține de la reprezentanții cei mai de vază ai pârâtului (conducerea dominantă din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii) unele foloase și beneficii de carieră; dacă, în concepția dreptului la un proces echitabil și a dreptului său la o instanță imparțială se permite ca un judecător care așteaptă și obține de la reprezentanții cei mai de vază ai pârâtului (conducerea dominantă a CSM) unele foloase și beneficii de carieră, să judece o cauză în care chiar pârâtul este parte, chiar în perioada în care așteaptă și primește beneficiile respective; dacă, în concepția dreptului la un proces echitabil și dreptului său la o instanță imparțială trebuie sau nu trebuie evitat ca un judecător aflat într-o stare de dependență în raport cu una dintre părți, să se afle în postura de a judeca cauza respectivă; dacă judecătorul aflat într-o situație ar fi trebuit să se abțină.

În final, a susținut că împrejurarea că nu s-a prezentat la termenele de judecată este absolut lipsită de relevanță și, de asemenea, că nici profesia sa nu este de natură a justifica unele standarde mai reduse de imparțialitate sau aparență de imparțialitate, cum a reținut instanța de fond în considerentele sentinței atacate, pentru toate aceste considerente impunându-se admiterea recursului astfel cum a fost formulat, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a prezentat contextul factual al cauzei și a susținut că în mod just a constatat instanța de fond că inspectorul judiciar a apreciat corect în sensul că modalitatea de soluționare a litigiului civil ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel Pitești nu este susceptibil de analiză în procedura verificării administrative, pronunțând o soluție cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările formulate de intimata-pârâtă și a arătat că își menține toate susținerile din cererea de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată raportat la criticile invocate de recurentul-reclamant și la apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul examinat este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

În fapt, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, reclamantul A. a susținut că doamna judecător B., învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în care a pronunțat sentința nr. 6/29.01.2021, a săvârșit abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și lit. i) din Legea nr. 303/2004, constând în încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii. Mai exact, a afirmat că doamna judecător a soluționat dosarul menționat, în care a avut calitatea de reclamant iar Consiliul Superior al Magistraturii calitatea de pârât, deși aceasta se afla într-o relație de dependență în raport cu partea pârâtă în cauză.

A mai susținut reclamantul că la momentul la care doamna judecător a reținut cauza spre judecare se afla într-o procedură de selecție, promovare pentru o funcție de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce implică prezentarea la un interviu în fața membrilor aleși-judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, situație care ridică, în opinia părții, îndoieli cu privire la imparțialitatea doamnei judecător aflată în postura de a soluționa o cauză în care Consiliul Superior al Magistraturii era pârât.

În plus, a arătat că magistratul reclamat, nu numai că nu s-a abținut de la soluționarea cauzei respective, încălcând prevederile legale privind incompatibilitățile, ci, a și favorizat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum rezultă din considerentele sentinței pronunțate.

Sesizarea părții a fost înregistrată pe rolul Direcției de inspecție judiciară pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare, formându-se dosarul nr. x, și a fost soluționată prin rezoluția de clasare nr. 1363/A/06.05.2021, iar plângerea formulată împotriva acestei rezoluții, ce a făcut obiectul lucrării nr. C21-979/21.06.2021, a fost respinsă de inspectorul-șef prin rezoluția nr. C21-979 D21-4860.

Împotriva actelor emise de Inspecția Judiciară reclamantul a formulat contestație în fața instanței de contencios administrativ, care a apreciat-o neîntemeiată și a respins-o prin hotărârea ce face obiectul demersului judiciar supus analizei de față.

Recurentul-reclamant a criticat sentința de fond din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost greșit reținute în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În speță aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegației recurentului-reclamant, pe care nu o validează, Înalta Curte constată că normele de lege pretins a fi fost aplicate greșit au fost în mod corect reținute de instanța de fond în fundamentarea soluției pronunțate, deoarece, având de analizat legalitatea soluției de clasare a sesizării adoptate de Inspecția Judiciară, prin prisma existenței unor indicii privind săvârșirea abaterilor disciplinare arătate în privința magistratului reclamat, trebuia să verifice dacă aceste indicii erau de natură a decela fără putință de tăgadă o acțiune realizată cu rea-credință sau gravă neglijență, în sensul art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, raportat la aspectele evidențiate, pentru a putea fi reținute abaterile respective.

Sesizarea recurentului-reclamant a vizat abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și i) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare în perioada de referință, reproșând acesta judecătorului care a soluționat dosarul nr. x/2020, faptul că nu s-a abținut atunci când trebuia să se abțină, deși promovarea sa depindea de conducerea autorității pârâte chiar în perioada în care judeca prezenta cauză.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că sesizarea formulată a fost clasată pe motiv că faptele imputate magistratului care a soluționat dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și a pronunțat sentința nr. 6/29.01.2021, din sfera răspunderii disciplinare a acestuia, nu reflectă existența vreunui indiciu în sensul că magistratul a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență, acesta analizând toate probele administrate pe parcursul procesului civil și prezentând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția pronunțată.

Cu titlu preliminar Înalta Curte reține, având în vedere finalitatea sancționatorie a abaterilor disciplinare, implicațiile acestora asupra carierei magistratului și a prestigiului justiției, că aplicarea și interpretarea textelor care le consacră se impun a fi făcute de o manieră strictă și limitativă, acestea găsindu-și incidența doar atunci când sunt întrunite în mod cumulativ toate cerințele expres reglementate de lege, însoțite de o probațiune adecvată, care să depășească simplele afirmații și aprecieri ale petentului.

Articolul 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

De asemenea, la articolul 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se prevede că "Hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.".

Astfel, controlul exercitat de Inspecția Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraților și, implicit, cel al instanței de contencios administrativ asupra actului autorității administrative menționate nu pot pune în discuție soluția pronunțată prin hotărârea judecătorească, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. În acest din urmă sens, sunt relevante și dispozițiile art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituția României, texte potrivit cărora "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.", respectiv "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege."

Prin urmare, nu trebuie confundate atribuțiile pârâtei Inspecția Judiciară stabilite de legiutor în sarcina sa în materie disciplinară, în ceea ce îi privește pe magistrați, cu desfășurarea controlului judiciar asupra actelor emise în cursul procesului civil. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă nu are atribuții de exercitare a unui control cu privire la modul de desfășurare a unui proces civil, ci o competență limitată ce se impune a fi exercitată sub aspectul abaterilor disciplinare expres și limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, nerevenindu-i astfel obligația de a aprecia asupra legalității procedurii desfășurate de judecător sau a soluției dispuse de acesta.

În speță, analiza efectuată în conținutul actului administrativ litigios indică faptul că verificările efectuate de inspectorul judiciar au fost unele corespunzătoare, permițându-i să deceleze atât aspectele sesizate, cât și contextul judiciar corespunzător, în limitele de competență prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. În acest sens, este de observat că actul administrativ în litigiu este motivat, fiind examinate argumentele relevante ale petentului, incluzând chestiunea pretinsei lipse de imparțialitate a judecătorului reclamat și implicit a neformulării unei cereri de abținere de către acesta, în contextul reliefat.

Or, toate aceste argumente ale părții reclamante au fost analizate de instanța de fond, prin prisma normelor legale incidente raportat la situația de fapt stabilită și susținută de probatoriul administrat în cauză, astfel că nu se poate afirma cu suficient temei că instanța fondului a pronunțat o soluție nelegală urmarea unei pretinse omisiuni a faptului că reclamantul nu cunoștea la momentul respectiv situația de incompatibilitate în care se afla judecătorul cauzei și că nu avea obligația de a o cunoaște, cum pretinde recurentul.

Incompatibilitatea reprezintă un incident procedural privitor la compunerea sau constituirea instanței, prin care se înțelege situația în care un judecător nu poate participa la soluționarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv art. 41 și art. 42 C. proc. civ.. În actuala reglementare nu se distinge între cazurile de incompatibilitate, pe de o parte, și cele de recuzare și de abținere, pe de altă parte, aceasta identificând incompatibilitatea cu situațiile care nu permit judecătorului să participe la judecata unei anumite cauze sau în care se poate cere îndepărtarea acestuia de la judecata cauzei, iar abținerea și recuzarea reprezintă mijloacele procedurale prin care se invocă incompatibilitatea.

Dispozițiile articolului 41 din C. proc. civ. reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, fiind norme de organizare judecătorească de ordine publică, iar dispozițiile art. 42 alin. (1) din același cod reglementează cazurile de incompatibilitate relativă, adică acele situații în care se poate presupune în mod legitim că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate și care pot întemeia o cerere de recuzare.

În conformitate cu art. 43 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este dator să se abțină de la judecarea pricinii.

Totodată, potrivit art. 44 din C. proc. civ.: "(1) Judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute."

Așadar, cererea de recuzare este formulată de părțile din proces, iar declarația de abținere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care, în cazurile de incompatibilitate relativă, apreciază că s-ar afla într-un atare caz de incompatibilitate dintre cele expres prevăzute de lege. În mod similar, obligației judecătorului de a se abține îi corespunde dreptul părții de a-l recuza pe acesta, întrucât cazurile de abținere și cele de recuzare sunt identice, la fel cum procedura de soluționare a celor două incidente procedurale este comună.

Este adevărat că neprezentarea reclamantului la niciunul dintre termenele de judecată acordate în fața instanței învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2020 este lipsită de relevanță în contextul soluționării cauzei, în condițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a din C. proc. civ., însă, raportat la motivul invocat în susținerea sesizării adresate Inspecției Judiciare, prezintă relevanță, întrucât denotă faptul că reclamantul, pe tot parcursul soluționării fondului acțiunii formulate împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, nu a efectuat vreun demers din care să reiese că ar manifesta îndoieli în ceea ce privește imparțialitatea judecătorului desemnat cu soluționarea cauzei sale, în sensul că nu a formulat vreo cerere de recuzare împotriva acestuia.

Pe de altă parte, este important a se reține că rolul declarației de abținere nu este acela de a fi exercitată doar formal, ci, așa cum reiese din prevederile art. 43 C. proc. civ., o atare declarație se formulează doar dacă există un motiv de incompatibilitate în privința judecătorului și, evident, în măsura în care acesta știe că există un astfel de motiv de incompatibilitate în privința sa.

Împrejurarea că, în speță, petentul a sesizat aspectele evidențiate doar după pronunțarea sentinței de fond, în realitate, reflectă dezacordul părții în ceea ce privește raționamentul logico-juridic expus de judecătorul reclamat în fundamentarea soluției ce îi este nefavorabilă părții, însă aceste susțineri nu pot determina în mod rezonabil concluzia potrivit căreia ar fi fost săvârșite abaterile disciplinare reglementate de art. 99 lit. b) și i) din Legea nr. 303/2004.

Aceasta, întrucât circumstanțele de fapt rezultate din probatoriul administrat nu sunt suficiente, în lipsa altor elemente concrete care să contureze dincolo de orice dubiu întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare menționate, adică ale faptelor constând în încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii și nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una dintre cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, săvârșite cu rea-credință sau gravă neglijență.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod judicios a reținut prima instanță că sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant referitoare la părtinirea instanței de judecată din dosarul nr. x/2020 în sensul favorizării intereselor părții pârâte, Consiliul Superior al Magistraturii, din perspectiva reliefată.

Or, așa cum s-a precizat, prin mecanismul cercetării disciplinare nu poate fi instituit un control asupra hotărârilor judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, și nu se poate reproșa instanței de judecată neadoptarea interpretării unei norme juridice în modalitatea prezentată de parte.

Din interpretarea dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 reiese că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De altfel, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale, verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acestea două impunând o minimă analiză a aspectelor invocate de petenți, în acest sens procedând și instanța de fond prin sentința atacată.

Din verificările efectuate de inspectorul judiciar s-a reținut că doamna judecător B. a susținut interviul în fața membrilor aleși-judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și nu în fața membrilor aleși-procurori, care s-au pronunțat asupra plângerii prealabile a petentului și, de asemenea, că nu au fost identificate elemente din care să rezulte că judecătorul reclamat se află într-o situație de dependență în raport cu partea pârâtă din dosarul nr. x/2020, în lipsa altor indicii care să arate că hotărârea pronunțată ar fi fost dată cu intenția de a încălca legea și de a decide din motive străine de cauză în defavoarea unei părți.

La rândul său, prima instanță a reținut că susținerile reclamantului sub aspectul pretinsei stări de dependență, vulnerabilitate și docilitate a magistratului reclamat față de Consiliul Superior al Magistraturii sunt simple alegații, fără suport probator, în lipsa altor elemente concrete care să contureze nerespectarea de către acesta a îndatoririi de a se abține știind că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa în soluționarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Curții de Apel Pitești, soluție a cărei legalitate a fost confirmată de instanța de recurs, care a menținut-o prin decizia nr. 6201 din 08.12.2021.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu au fost identificate elemente de nelegalitate a sentinței de fond atacate, aceasta fiind la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, demersul părții recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Cât privește solicitarea din cererea de recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, Înalta Curte reține, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor și nu a precizat în ce constau acestea, conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că prin raportare la modalitatea de soluționare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, întrucât recurentul-reclamant este partea care se află în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale incidente în materie.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu se identifică motive de reformare a sentinței atacate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 120 din 28 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.