ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1514/2023

Ședința publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.07.2021 sub nr. x/2021 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției Inspectorului Șef nr. C21-1056 din 01.07.2021 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare nr. 1667/A din 28.05.2021 dispusă în lucrarea nr. 21-1519, solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1689 din 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., respectiv hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, precum și faptul că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat că nu a criticat nici raționamentul magistratului, nici interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Astfel, a arătat că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 276 alin. (6) C. proc. pen., onorariul avocațial poate fi redus chiar și din oficiu atunci când acesta este vădit disproporționat (ceea ce evident nu este cazul în speța de față, onorariul solicitat fiind în valoare de 800 RON, din care au fost admiși 400 RON, cu atât mai mult cu cât onorariul se circumscrie grilei onorariilor minimale aprobat la nivelul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

În opinia sa, nu este vorba de un onorariu vădit disproporționat, ci de o sumă derizorie, singurul prejudiciat fiind recurentul-reclamant care, deși a avut câștig de cauză în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen., a fost penalizat prin reducerea sumei pe care o are de recuperat (400 RON în loc de 800 RON).

Recurentul-reclamant a susținut că nu aduce atingere principiilor independenței judecătorilor și nu pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărâri judecătorești, arătând faptul că fapta imputabilă magistratului este reducerea onorariului avocațial, din oficiu, la jumătate (400 RON în loc de 800 RON) fără să fie îndeplinite condițiile legale. Având în vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu este îndeplinită teza privind faptul că onorariul avocațial ar fi fost vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat. Suma de 800 RON nu este disproporționată, ci este în acord cu prevederile legale și ghidurile orientative ale onorariilor minimale.

A considerat că a solicita alte probe pentru a dovedi reaua-credință a magistratului înseamnă a goli de conținut abaterea disciplinară învederată și a lipsi de consistență juridică aceste norme și proceduri. Imputabilitatea presupune așadar o imputație psihică constând în stabilirea unei atitudini volitiv intelictive, caracterizate prin intenție sau culpă în raport cu fapta săvărșită. A mai arătat că se află în situația unui fapt imposibil de probat, respectiv nu există un mijloc de probă, altul decât mărturisirea sau recunoașterea judecătorului că a săvârșit abaterea disciplinară, deoarece recurentul-reclamant nu poate dovedi atitudinea volitiv intelectivă sub forma intenției sau culpei din mintea sau psihicul magistratului judecător a cărei sancționare disciplinară a solicitat-o. Altfel spus, inspectorul judiciar a solicitat petentului "probatio diabolica", respectiv o probă imposibil de procurat pentru a dovedi cum a gândit și acționat domnul judecător.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, a susținut că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază și argumentele care susțin în totalitate soluția la care a ajuns instanța. Totodată, a arătat că sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat că sentința atacată este temeinică și legală. În mod corect a stabilit instanța de fond că susținerile recurentului sunt neîntemeiate, apreciind că rezoluția de clasare este legală, ca urmare a lipsei indiciilor privind săvârșirea unei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, înregistrată sub nr. x-1519, recurentul-reclamant A. și-a exprimat nemulțumirea cu privire la domnul judecător B. din cadrul Judecătoriei Rădăuți care a soluționat dosarul nr. x/2021, solicitând exercitarea acțiunii disciplinare față de acesta pentru exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluția nr. 1667 din 28.05.2021 emisă în lucrarea nr. 21-1519, în temeiul art. 45 alin. (4) teza I din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, motivat de faptul că nu s-au conturat indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef din 01.07.2021 emisă în lucrarea nr. C21-1056.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției Inspectorului Șef din 01.07.2021 emisă în lucrarea nr. C21-1056 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției nr. 1667 din 28.05.2021 emisă în lucrarea nr. 21-1519.

Prima instanță a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice.

Reclamantul a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurentul-reclamant ca atare.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând susținerile din sesizare, fiind nemulțumit de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță.

În concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de neîmpărtășirea punctului său de vedere, de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îl privește pe magistratul judecător ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare: "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență.

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

Instanța de control judiciar observă că nemulțumirea recurentului-reclamant, care s-a materializat prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, o reprezintă chiar soluția pronunțată de judecător prin încheierea nr. 205 din 24 martie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Rădăuți.

În acest dosar, în baza art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., a fost obligat petentul C. să plătească intimatului A., suma de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea parțială a onorariului avocatului ales.

Pentru a decide în acest sens, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, judecătorul cauzei a avut în vedere obiectul dosarului, complexitatea acestuia, timpul dedicat de apărătorul intimatului pentru studierea dosarului, asistența și reprezentarea acordată intimatului în ședința de judecată, faptul că dosarul a avut un singur termen de judecată, astfel că judecătorul de cameră preliminară a apreciat că suma de 400 RON este una rezonabilă, pertinentă și obiectivă de natură a acoperi cheltuielile de judecată efectuate de intimat, fără a afecta contractul client-avocat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale; dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

În deplin acord cu mențiunile din rezoluția de clasare și cu reținerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că aceste nemulțumiri, exprimate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării, excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorul care a instrumentat dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Rădăuți a aplicat dispozițiile legale prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Prin urmare, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speță, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prima instanță făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1689 din 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.