ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 479/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 06 mai 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare nr. 535 emisă în lucrarea nr. 22-555 din 28 martie 2022 și împotriva rezoluției nr. C22--666/20.04.2022 a Inspectorului șef al Inspecției Judiciare de admitere în parte a plângerii, numai în ceea ce privește soluția de respingere a plângerii (pct. 2).

Prin sentința civilă nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate.

În motivarea recursului, reclamantul susține că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material incidente cauzei și nu a analizat toate motivele și argumentele formulate, ceea ce atrage nulitatea sentinței astfel pronunțate.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că nu a criticat în sine soluția de respingere a plângerii la clasare, astfel cum a reținut curtea de apel, ci faptul că:

a) judecătorul de cameră preliminară a făcut referire la o persoană care nu are legătură cu dosarul, ceea ce constituie o abatere disciplinară sub forma neglijenței de a insera texte din alte hotărâri și constituie practic o nemotivare a hotărârii, iar nu o eroare materială, care este doar o greșeală de tehnoredactare;

b) judecătorul de cameră preliminară nu și-a motivat în niciun fel hotărârea;

c) inspectorul judiciar face o interpretare proprie a jurisprudenței CEDO în favoarea clasării, deși această jurisprudență statuează că judecătorul trebuie să răspundă detaliat fiecărui argument;

d) urmărirea penală este incompletă, nu a fost identificat făptuitorul, niciuna din probele solicitate nu au fost luate în seamă, niciun act de urmărire penală nu a fost efectuat pentru stabilirea intenției sau lipsei intenției.

Or, arată recurentul-reclamant, judecătorul cauzei nu a răspuns niciunuia din aceste argumente, sentința necuprinzând nici raționamentul și nici analiza probelor. Obligația instanței de a motiva soluția derivă din prevederile art. 6 alin. (2) din Convenția EDO, fiind reflectată și în jurisprudența CEDO.

Mai arată recurentul-reclamant că analiza inspectorului judiciar este una sumară, generică, care nu analizează punctual plângerea formulată. Sesizarea adresată Inspecției Judiciare s-a făcut în temeiul art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, raportat la art. 491 C. proc. pen. referitoare la cuprinsul hotărârii și obligația de motivare a acesteia și în temeiul art. 1 alin. (2) C. proc. pen.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că hotărârea Curții de Apel București este nemotivată, cuprinzând doar fraze stereotipe, care s-ar putea regăsi în orice altă hotărârea judecătorească, în condițiile în care prin acțiune a indicat concret și punctual care sunt faptele disciplinare sesizate și textele de lege încălcate de judecătorul de cameră preliminară.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, deși reclamantul A. a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., raportat la criticile expuse, acestea se încadrează în pct. 6 și 8 ale textului de lege menționat. Mai exact, criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susține lipsa motivării hotărârii atacate se circumscriu în realitate pct. 6 al art. 488, aplicabil situației în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Este de observat și că recursul reia în proporție covârșitoare conținutul cererii de chemare în judecată și că majoritatea criticilor formulate de reclamant se circumscriu pretinsei nemotivări a sentinței, inclusiv argumentele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. tratând aproape în totalitate acest aspect.

Prin urmare, recursul declarat de reclamant va fi analizat din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile vizând nemotivarea sentinței recurate, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, constatând că sentința recurată satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Prima instanță a expus în mod corespunzător raționamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Considerentele expuse au o întindere suficient de amplă și, contrar celor susținute de reclamant, nu au caracter generic, ci se raportează în mod specific la conținutul actelor deduse judecății, care sunt analizate prin prisma prevederilor legale incidente - art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004, art. 99 lit. t) și art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004. Împrejurarea că instanța de fond a înțeles să înfățișeze și o serie de argumente de natură teoretică în sprijinul soluției date, care pot fi incidente și în spețe similare, nu are semnificația neanalizării concrete a raportului dedus judecății, câtă vreme din conținutul hotărârii atacate rezultă că împrejurările de fapt și motivele de drept analizate sunt cele aferente pricinii de față.

Instanța de control judiciar mai reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, iar în speță, motivarea sentinței recurate cuprinde argumente suficiente, care confirmă analiza efectivă a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant A..

În concluzie, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a expus de o manieră adecvată considerentele care susțin concluzia netemeiniciei motivelor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant cu privire la cele două rezoluții contestate, astfel că în speță nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material incidente cauzei.

În prim rând, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect obiectul contestației recurentului-reclamant, care nu poate fi decât soluția de clasare a plângerii, astfel cum a fost confirmată prin rezoluția Inspectorului șef al Inspecției Judiciare. Aspectele expuse de recurent la pct. I lit. a)-d) din recurs (preluate din acțiune) nu constituie obiectul contestației, ci motivele pe care aceasta se sprijină și pe care instanța de fond le-a analizat în limitele impuse de actele administrative contestate. Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ învestită în condițiile art. 45

1

alin. (6) din Legea nr. 317/2004 nu analizează o cauză disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare, ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată cu aplicarea corectă a legii și în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă a administrat un probatoriu complet și dacă se impune completarea verificărilor. Prin urmare, instanța nu examinează pretinsele fapte disciplinare expuse prin acțiune, ci criticile care se pot desprinde din aceasta cu privire la rezoluția atacată, prin raportare la sesizarea disciplinară clasată.

Astfel fiind, prima instanță a analizat motivul de nelegalitate referitor la pretinsa nemotivare a rezoluției de clasare și a rezoluției Inspectorului șef, concluzionând că acestea îndeplinesc cerința motivării și, totodată, că materialul probator a fost analizat de inspectorul judiciar (a se vedea paragrafele 2-9 din pagina a 8-a a sentinței). Înalta Curte confirmă aceste constatări, observând, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că Rezoluția de clasare nr. 535/28.03.2022 nu este nici sumară și nici generică, ci analizează concret plângerea formulată de reclamant, redând aspectele semnalate de acesta, situația de fapt rezultată din verificările prealabile, precum și argumentarea soluției și dispozițiile aplicabile, care se întinde pe aproape patru pagini, raportat la materialul documentar și la dispozițiile legale incidente. Cât privește Rezoluția Inspectorului Șef din 20.04.2023, se constată că aceasta cuprinde motivele plângerii, situația de fapt și argumentarea soluției, similară ca întindere cu cea a rezoluției de clasare. Prin urmare, ambele rezoluții sunt corespunzător motivate, soluțiile dispuse fiind rezultatul unui raționament argumentativ, conținând motive de fapt și de drept raportate concret la aspectele sesizate de reclamant.

Înalta Curte mai reține că instanța de fond a analizat și condițiile abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, constatând în mod corect că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Înalta Curte are în vedere că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude posibilitatea transformării lor într-un organ de control al legalității și temeiniciei soluțiilor adoptate de magistrați.

În raport de aceste aspecte, prima instanță a apreciat a fi corecte concluziile Inspecției Judiciare în sensul că judecătorul învestit cu soluționarea cauzei menționate în sesizare a prezentat care sunt argumentele de fapt și de drept care au justificat măsura dispusă, astfel că nu se poate reține că magistratul a nesocotit cu rea-credință sau gravă neglijență anumite dispoziții legale, ci a realizat o interpretare a normelor legale incidente și a situației de fapt deduse judecății, aspect ce reprezintă un atribut esențial al activității de judecată propriu-zise. Or, aceste aspecte nu au fost punctual contraargumentate de recurentul-reclamant în recurs, acesta rezumându-se la reiterarea aspectelor referitoare la activitatea magistratului, prezentate în sesizarea adresată Inspecției Judiciare și, ulterior, în plângere, precum și în cererea de chemare în judecată, aspecte care au fost deja analizate atât de organul administrativ, cât și de instanța de fond.

Și în ceea ce privește eroarea din cuprinsul încheierii judecătorului de cameră preliminară, referitoare la menționarea numelui unei persoane care nu are legătură cu dosarul cauzei, instanța de fond a reținut în mod corect că aceasta reprezintă doar o eroare materială, care nu se circumscrie unei abateri disciplinare, reclamantul putând uza de procedura specifică a îndreptării erorilor din cuprinsul hotărârii judecătorești. În recurs, recurentul-reclamant a reiterat argumentul că această greșeală nu reprezintă o simplă eroare, ci o abatere disciplinară sub forma neglijenței, fără a prezenta argumentele pe care se întemeiază această concluzie, respectiv fără a înfățișa raționamentul pentru care consideră că o unică mențiune greșită în încheiere ar putea fi calificată altfel decât o simplă eroare de tehnoredactare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile de legalitate formulate de recurentul-reclamant A. nu sunt fondate, sentința atacată îndeplinind exigențele unei motivări corespunzătoare și făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, raportat la motivele cererii deduse judecății și la materialul probator administrat în cauză.

În consecință, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2083 din 9 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.