ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 771/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a formulat contestație împotriva Rezoluției Inspectorului Șef nr. C22-123/18.01.2022 și a Rezoluției de clasare nr. 3021/A/19.11.2021 a Inspectorului judiciar emisă în dosarul nr. x, a solicitat desființarea rezoluției inspectorului judiciar și a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 1579/2022 din 20 septembrie 2022 Curtea de Apel București a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după ce a prezentat circumstanțele de fapt ale cauzei, recurentul a apreciat că, procedând la analiza cauzei deduse judecății, instanța de fond face o interpretare greșită a Cărții a III-a a C. proc. civ. privind procedura necontencioasă judiciară, în special a art. 531. Odată ce judecătorul refuză nejustificat de a primi cereri la dosarul cauzei, persoanele interesate nu pot dobândi calitatea de "părți" în proces, însă acest fapt nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 99 lit. e) din Legea nr. 303/2004.

Arată recurentul că plângerea sa nu reprezintă o critică a hotărârii luate de către judecător la soluționarea cauzei cu nr. x/2020 (e drept, cu încălcarea dispozițiilor art. 527-532 C. proc. civ.) însă nu se poate face abstracție de încălcarea îndatoririlor profesionale în mod nescuzabil prin refuzul de a primi cererile persoanelor interesate si de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.

Deși la dosar au fost depuse și memorii separate de aceste cereri de intervenție, și deși judecătorul avea obligația să le analizeze și putea să constate că există opoziție la înscrierea de modificări din partea unui număr de membri, proprietari de pădure din cadrul composesoratului, a admis cererea de modificare a statutului referitoare la componența Comitetului director și a comisiei de cenzori, consemnate în Hotărârea Adunării generale a Composesoratului "Podeiul comuna Arpașu de Jos" nr. 2/2020 din data de 05.06.2020.

În ceea ce privește motivele instanței de fond ce au dus la respingerea criticilor privind refuzul domnul judecător B. de a formula o cerere de abținere în cauza cu nr. x/2020 în care era într-o situație de incompatibilitate nediscutabilă, apreciază recurentul că și acestea se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In primul rând instanța de fond nu a avut în vedere faptul dispozițiile art. 522 alin. (2) C. proc. civ. nu prevăd situația în care judecătorul refuză să formuleze o cerere de abținere într-o situație de incompatibilitate.

Conform dispozițiilor art. 99 lit i) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

Dispozițiile menționate se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii.

Necesității și obligativității înfăptuirii corecte a actului de justiție legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției incompatibilității.

Cererile disjunse din dosarul cu nr. x/2020 având ca obiect modificări ale actelor constitutive, au format dosarul cu nr. x/2020, acesta fiind repartizat tot domnului B.. Ulterior, acest dosar din urmă a fost conexat la dosarul cu nr. x/2020 aflat tot pe rolul completului de judecată din care făcea parte domnul judecător B..

Or, această împrejurare era de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea magistratului care a pronunțat o soluție de admitere într-un dosar aflat în strânsă legătură.

Cu toate acestea, judecătorul nu a înțeles să formuleze cerere de abținere în dosarul cu nr. x/2020 având ca obiect anularea hotârârii AGA a Composesoratului ce a făcut obiectul dosarului x/2020, fiind ulterior recuzat prin încheierea nr. 75/15.10.2021 pronunțată de către Tribunalul Sibiu.

Aprecierea greșită a instanței de fond potrivit căreia invocarea acestei abateri disciplinare presupune a analiza un litigiu aflat pe rol și că partea interesată oricum a putut cere recuzarea, conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 99 lit. i) teza I în orice situație.

Drept urmare, pe raționamentul instanței de fond, câtă vreme se află în ființă instituția recuzării, abaterea disciplinară prevăzută de art. art. 99 lit. i) teza I nu poate fi săvârșită. Astfel, considerăm că instanța de fond face din nou o greșită interpretare a dispozițiilor legale, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 99 lit t) cu privire la fapta săvârșită în dosarul cu nr. x/2021 având ca obiect contestarea duratei procesului penal, recurentul arată că nu s-a aflat în culpă procesuală, fiind vădit abuzivă obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen. (cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia).

Instanța de fond a apreciat în mod greșit indicarea unui temei legal echivalează cu o îndeplinire a îndatoririlor profesionale. De asemenea, prin plângerea formulată nu se solicită un control de legalitate al hotărârilor, ci strict o apreciere cu privire la faptele săvârșite de domnul judecător care se circumscriu dispozițiilor art. 99 din Legea 303/2004. Judecătorul joacă un rol decisiv în constituirea și menținerea echilibrului într-un stat de drept și trebuie sa aplice cu toată diligenta principiul echității în justiție.

Mai mult, deși aceste abateri disciplinare au fost motivate separat, ele trebuie să fie privite și în ansamblul lor, exercitarea funcției facându-se cu gravă neglijență, dacă nu chiar rea-credință.

Cu privire la constatarea/confirmarea intervenirii termenului de prescripție, apreciază că instanța de fond face din nou o aplicare greșită a normelor de drept material.

Apreciază recurentul că intenția legiuitorului nu a fost de a proteja comportamente contrare legii, prin instituirea unei proceduri care nu poate fi demarată pe durata procesului, și a unui termen care curge de la data săvârșirii abaterii disciplinare, sens în care în mod greșit s-a constatat intervenirea prescripției cu privire la faptele sesizate.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, desființarea Rezoluției Inspectorului Șef nr. C22-123/18.01.2022 și a Rezoluției de clasare nr. 3021/A/19.11.2021 a Inspectorului judiciar emisă în dosarul nr. x și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu susținerile părților și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că nici Inspecția Judiciară și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației exercitate împotriva unei rezoluții de clasare nu pot formula aprecieri cu privire la soluția și la considerentele expuse prin hotărârile pronunțate de magistratul vizat prin sesizarea recurentului. Aceste chestiuni țin de esența activității de judecată, iar o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare, cu consecințe grave în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților și activitatea de judecată, nu a fost dovedită în cauză.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că instanța ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. e), i) și t) din Legea nr. 303/2004, reiterând argumentele expuse în sesizarea Inspecției Judiciare și în acțiune vizând conduita și soluțiile magistratului vizat prin sesizare.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. e), i) și t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară:, e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces; i) nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății; t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.", iar în temeiul art. 99

1

din lege, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, potrivit prevederii legale menționate,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii disciplinare menționate, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe.

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În acest sens, relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiții, Înalta Curte reține că, în exercitarea atribuțiilor sale, Inspecția Judiciară trebuie să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat încheierile ce au produs nemulțumirea titularului sesizării.

În ceea ce privește abaterea de la art. 99 lit. e) din legea nr. 303/2004, instanța de fond în mod corect a reținut că se referă la cererilr depuse de părți, calitate pe care reclamantul nu o avea în dosarul respectiv.

Cu privire la admisibilitatea cererii de intervenție s-a arătat că Inspecția Judiciară nu are competențe de a face verificări, neputându-se substitui unei instanțe de control judiciar.

Cu referire la situația de incompatibilitate a judecătorului și a faptului că acesta a tergiversat soluționarea cauzei, instanța de fond a reținut, în mod corect, că nu este de competența Inspecției Judiciare să analizarea fondului în litigii, astfel, faptul că o parte consideră că un judecător este incompatibil conduce la posibilitatea recuzării acestuia. în privința tergiversării cauzei, instanța a observat că reclamantul are posibilitatea de a urma procedura contestației împotriva tergiversării procesului, instanța de judecată învestită cu o asemenea cerere putând să aprecieze dacă susținerile sunt întemeiate sau nu.

Referitor la criticile ce vizează dosarul nr. x/2021, instanța de fond a observat în mod judicios că judecătorul a indicat temeiul juridic care a stat la baza obligării la cheltuieli judiciare, astfel că nu i se poate reproșa un comportament vădit abuziv, care să se poată traduce în indiciile abaterii constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau cu gravă neglijență.

În ce privește constatarea împlinirii termenului de prescripție a răspunderii disciplinare față de faptele imputate judecătorului în perioada iunie- iulie 2019, prima instanță a reținut corect că, raportat la data sesizării Inspecției Judiciare - 30.09.2021, s-a împlinit termenul de 2 ani de la data săvârșirii posibilelor abateri, context în care o verificare a indiciilor abaterilor nu mai poate fi efectuată.

Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Înalta Curte arată că toate aceste măsuri au fost motivate de judecătorul cauzei iar interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești, astfel cum s-a arătat în precedent.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în sensul conferit de norma ce reglementează abaterea disciplinară, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, tocmai aceste operațiuni de interpretare a normelor juridice specifice activității de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

În fine, subliniază Înalta Curte că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1579/2022 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.