ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 845/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 1638 din 06 septembrie 2022, emisă în dosarul nr. x și Rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C22-1437 din data de 07 octombrie 2022 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 796 din 10 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 796 din 10 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, învederând, în esență, că maniera succintă și neprocedurală a instanței de fond de a motiva, procedeu care practic este asimilat cu o lipsă de motivare în ceea ce privește existența cazului de incompatibilitate reclamat în cauză, cu atât mai mult cu cât hotărârea recurată nu cuprinde nici motivele pentru care nu s-a considerat că dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. erau incidente.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esență, că sentința recurată a fost data cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2044, invocând în acest sens practica CEDO cu privire la importanța independenței și imparțialității instanței, precum și ale art. 45 indice 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, reținând următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că în motivarea instanței de fond au fost analizate toate susținerile părții, inclusiv cu privire la dosarele nr. x/2021 și nr. y/2020 și presupusa incidență a cazului de incompatibilitate prevăzut de C. proc. pen.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanța și-a format convingerea în sensul temeiniciei rezoluțiilor contestate, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. .

Cu privire la critica referitoare la încălcarea dispozițiilor referitoare la incompatibilități se constată că această susținere a fost respinsă în mod motivat în hotărârea primei instanțe. Soluția nu a implicat analiza pe fond a aprecierilor părții prin raportare însă la concluziile primei instanțe asupra limitelor verificărilor permise Inspecției Judiciare, care nu se poate substitui unei instanțe de judecată cu atribuții de control judiciar, iar împrejurarea că petentul nu este de acord cu cele dispuse de judecător în cauză nu poate fi de natură a conduce la concluzia că judecătorul ar fi procedat în mod nelegal ori ar fi săvârșit abateri disciplinare din cele prevăzute de lege.

De altfel, instanța de recurs constată că, în concret, recurentul-reclamant este nemulțumit de modul în care a fost soluționată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a stabilit faptele și a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 27 iulie 2022, petentul A. a solicitat să se dispună efectuarea de cercetări cu privire la conduita profesională a judecătorului colonel B., din cadrul Tribunalului Militar București, raportat la îndatorirea acestuia de a se abține de la soluționarea la fond a dosarului nr. x/2020 al instanței.

Nemulțumirea reclamantului este generată de faptul că inspectorul judiciar nu a constatat că există indicii cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare de către judecătorul cu privire la care a făcut sesizarea, în raport de situația de fapt și de drept din dosarul nr. x/2020, cu privire la care a solicitat să se constate comiterea unei abateri disciplinare.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea Rezoluției de clasare nr. 1638 din 06 septembrie 2022, emisă în dosarul nr. x, precum și a Rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C22-1437 din data de 07 octombrie 2022, cu consecința trimiterii cauzei pentru continuarea verificărilor.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Înalta Curte constată că normele de drept material presupus încălcate de curtea de apel se referă la aceleași dispoziții care reglementează regimul incompatibilităților, astfel că nu se solicită instanței de recurs a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ci reaprecierea materialului probator în vederea constatării săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004.

Conform prevederilor art. 99 lit. i) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății.

Totodată, potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Hotărârea primei instanțe respectă dispozițiile legale anterior menționate, întrucât verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impunând o minimă analiză a aspectelor invocate de petent.

Or, prin contestația formulată se solicită o astfel de verificare, nepermisă de dispozițiile legale, în condițiile în care, așa cum s-a reținut și în rezoluțiile contestate în cauză, aspectele invocate prin sesizare au făcut și obiectul apelului formulat de petent împotriva sentinței penale nr. 117 din 05 octombrie 2021 a Tribunalului Militar București, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

Astfel, în considerentele deciziei penale definitive nr. 55 din 22 iunie 2022, Curtea Militară de Apel București, analizând în prealabil criticile inculpatului petent cu privire la pretinsa incompatibilitate a judecătorului de fond, a constatat că acestea sunt neîntemeiate, prezentând cu claritate argumentele potrivit cărora a considerat că nu sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 64 alin. (5) C. proc. pen.

Pentru toate aceste aspecte, expuse exhaustiv în rezoluțiile emise de Inspecția Judiciară și în hotărârea Curții de Apel București, partea nemulțumită are deschise doar căile extraordinare de atac prevăzute de C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, pe fondul argumentelor părții, care efectiv sunt critici la adresa soluției date definitiv de completul de judecată din dosarul penal, în mod corect, nici inspecția judiciară și nici prima instanță nu își puteau exprima punctul de vedere, tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției. Ca urmare, ceea ce invocă recurentul ca fiind o lipsă a cercetării judecătorești sau a analizei instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale. Pentru aceleași argumente, Înalta Curte nu va răspunde, în mod similar modului în care a procedat prima instanță, criticilor din prezentul recurs, prin care se invocă încălcarea normelor de drept material și procesual în cauza judecată de către completele reclamate.

O interpretare contrară ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuție chiar imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluțiile contestate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

În orice caz, așa cum în mod corect a subliniat și judecătorul fondului cu privire la pretinsa abatere disciplinară invocată de reclamant, cercetarea disciplinară magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfășurându-și activitatea în mod independent nu sunt ținuți de încadrarea juridică dată de către petenți faptelor sesizate, fiind esențial ca aceștia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenței/inexistenței elementelor constitutive ale abateților disciplinare se confirmă sau nu.

Or, prin rezoluția contestată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, întrucât în urma verificărilor prealabile efectuate nu au fost identificate indicii privind săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Instanța de control judiciar apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat judicios atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în condițiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege specială, petiționarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluționare a sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 796 din 10 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.