ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3879/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a formulat contestație împotriva rezoluției Inspectorului - Șef al Inspecției Judiciare nr. C22 - 1456 emisă la data de 11.10.2022, solicitând desființarea acesteia, precum și a rezoluției de clasare nr. 1683/14.09.2022, trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor și analizarea competenței de soluționare în raport cu îndatoririle secției judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, conform prevederilor art. 45 1 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 914/2023 din 22 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea recursului spre rejudecare aceleiași instanțe. Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., după ce a prezentat circumstanțele de fapt ale cauzei, recurentul a apreciat că hotărârea atacată consacră un concept juridic nou, necunoscut de legea procedurală civilă. Astfel, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului București nr. 9/10.03.2022, Colegiul de Conducere și-a propus să introducă rigoare, ordine și legalitate în derularea fazei de cercetare prealabilă a acțiunilor civile înainte de începerea cercetării judecătorești, ținând seama de încărcătura copleșitoare cu dosare, comparativ cu resursele umane și logistice ale Tribunalului București. În principal au fost stabilite intervale maxime între operațiunile administrative ale cercetării prealabile. Operațiunile legate de învestirea a instanței prevăzute în art. 199-201 C. proc. civ. au fost transpuse de Colegiul de conducere în hotărârea antemenționată prin cuantificarea sintagmei de îndată impusă de legiuitor, în termene de la 30 la 120 zile. Înțelesul sintagmei a fost anihilat prin reglementarea unei proceduri de demarare, căreia i se alocă de la bun început 30 de zile (amplificat în speță la 41 zile). Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a apreciat că, procedând la analiza cauzei deduse judecății, Curtea de Apel București a interpretat nelegal dispozițiile art. 41 alin. (1) lit. g) consacrat vulnerabilităților în funcționarea instanțelor, nu abaterilor individuale. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza întâi C. proc. civ., s-a arătat că în considerentele hotărârii recurate sunt cuprinse argumente contradictorii, fiind evocate motive obiective în funcționarea instanțelor aglomerate. S-a mai menționat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua C. proc. civ. constând în aceea că hotărârea pronunțată se întemeiază exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, deși contestația a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 45 ind. 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu susținerile părților și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente aceste dispoziții întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Recurentul a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la faptul că prin validarea aplicabilității Hotărârii Colegiului de conducere al Tribunalului București pentru fixarea unor termene în procedura regularizării, au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești și s-au arogat competențe de legiferare. Acest motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat. Ceea ce critică recurentul în realitate este încălcarea și aplicarea greșită a normelor de procedură în procedura regularizării cererii de chemare în judecată, însă aceste aspecte nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Înalta Curte reține, totodată, că recurentul nu indică în concret, cu trimitere la hotărârea instanței de fond, care ar fi aprecierile contradictorii în raport cu motivele de recurs și că niciuna dintre criticile formulate nu poartă asupra legalității sentinței recurate, acestea reprezentând, în fapt, interpretări și opinii ce tind să valideze un raționament juridic care să conducă la o soluție favorabilă recurentului-reclamant, dar care se află în contradicție cu realitatea obiectivă constatată și interpretată de instanța de fond în conformitate cu dispozițiile legale incidente în materie. Astfel, se poate constata că sentința recurată a fost motivată, în cuprinsul sentinței fiind reținute susținerile părților, a fost expusă situația de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, cât și motivele pentru care instanța a pronunțat această soluție, având în vedere dispozițiile legale în materia contenciosului administrativ și a dispozițiilor legale privind atribuțiile și competențele Inspecției Judiciare. În concret, cu privire la susținerea recurentului vizând reținerea de către instanța de fond, în mod eronat, a obiectului și cauzei sesizării, nesolicitându-se constatarea unor abateri disciplinare, ci înlăturarea unor vulnerabilități; că în considerentele hotărârii recurate sunt cuprinse argumente contradictorii, fiind evocate motive obiective în funcționarea instanțelor aglomerate; că hotărârea pronunțată se întemeiază exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, deși contestația a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 45 ind. 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, se observă că judecătorul fondului s-a raportat în analizarea acestor critici atât la legislația națională, cât și la jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate susține în mod valid că instanța nu s-a pronunțat asupra unei cereri formulate prin contestația cu soluționarea căreia a fost învestită. În concluzie, se constată că judecătorul a examinat efectiv cererile și susținerile părților și a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la soluția adoptată. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil. În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.