ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 913/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 ianuarie 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a solicitat desființarea Rezoluției din 22.12.2020 a Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-1663 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 530 din 6 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 530 din 6 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de fond este una vădit părtinitoare, urmărindu-se impunitatea judecătorului împotriva căruia s-a formulat plângerea, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

A susținut că judecătorul împotriva căruia a fost formulată sesizarea a încălcat fără nicio justificare, cu știință, normele de drept procesual conținute de art. 61 alin. (3) și art. 67 alin. (2) C. proc. civ.

Acesta a refuzat să se pronunțe asupra cererii exprese a reclamantului de a fi dată o hotărâre judecătorească în condițiile art. 436 alin. (1) C. proc. civ., deși avea această obligație conform art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Or, aceste încălcări ale legii semnalate anterior, sunt greșeli de judecată și sunt în același timp, grave și impardonabile nesocotiri ale unor texte de lege exprese, cunoscute de judecător, ceea ce creează premisele cercetării disciplinare.

La fel stau lucrurile și în privința reținerii inadmisibilității acțiunii reclamantului, fără a pune în discuție acest incident, contrar art. 14 alin. (5) C. proc. civ., vătămând grav dreptul la apărare al reclamantului și principiul contradictorialității, care sunt de esența procesului civil.

În fine, refuzul de a judeca cererea de ordonanță președințială sub pretextul că aceleași argumente sunt invocate și în acțiunea de fond este o denegare de dreptate evidentă care trebuie să atragă răspunderea disciplinară a judecătorului.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin sesizarea formulată de A. acesta a solicitat Inspecției Judiciare cercetarea și sancționarea judecătorului B., din cadrul Tribunalului Brașov, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, susținând că judecătorul a refuzat să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii de intervenție formulate în cauză, respectiv a refuzat să pronunțe o hotărâre de admitere în condițiile art. 436 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care atât reclamantul cât și pârâtul au declarat că sunt de acord cu această soluție.

Nemulțumirea reclamantului este generată de faptul că inspectorul judiciar a analizat doar chestiunea referitoare la incidența art. 436 C. proc. civ., celelalte aspecte ale sesizării fiind totalmente ignorate și de faptul că în plângerea formulată, inspectorul șef face dovada că nu cunoaște despre problematica adusă în discuție. Astfel, acesta consideră că Tribunalul Brașov fusese sesizat cu o acțiune în contencios administrativ (nu cu o ordonanță președințială în materia hotărârilor adunării generale a unei societăți cu răspundere limitată), aceste derapaje făcând dovada certă că plângerea împotriva rezoluției de clasare nu a fost analizată, ea fiind respinsă cu folosirea considerentelor unei alte rezoluții.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției din 22.12.2020 a inspectorului șef al Inspecției Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-1663 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă ca nefondată, reclamantul criticând hotărârea primei instanțe, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat formal acest motiv, fără a dezvolta critici care să poată fi circumscrise acestui caz de casare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) stabilesc că în considerentele hotărârii instanța va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe bază probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca nefondată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, recurentul-reclamant a solicitat sancționarea judecătorului pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constand în exercitarea funcției cu rea-credinta sau gravă neglijență, concretizată în următoarele aspecte: încălcarea cu știință, în mod flagrant, fără nicio justificare a dispozițiilor împertive ale art. 61 alin. (3) și art. 67 alin. (2) C. proc. civ., nepronunțarea asupra cererii exprese a reclamantului de a fi pronunțată o hătărâre în condițiile art. 436 alin. (1) C. proc. civ. respingerea acțiunii reclamantului pe temeiul inadmisibilității, fără punerea în discuția părților a acestui temei; refuzul de a judeca o ordonanță președințială sub cuvânt că argumentele acesteia sunt identice cu cele din dosarul de fond.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentului privind lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de acesta atât în fața pârâtei, cât și în fața primei instanțe nu a fost validată de acestea.

De altfel, soluția primei instanțe a și fost cenzurată de instanța de control judiciar care, prin decizia civilă nr. 787/30.09.2020 a Curții de Apel Brașov, a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 616/C din 27.08.2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. x/2020, a schimbat în parte sentința civilă nr. 616/C din 27.08.2020 pronunțată de Tribunalul Brașov, în sensul că a admis cererea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L..

Simplul fapt că soluția primei instanțe a fost cenzurată de către instanța de control judiciar nu reprezintă indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare reclamate.

În cauză, toate criticile invocate de petent referitoare la conduita judecătorului care a pronunțat soluția în primă instanță au fost supuse cenzurii instanței de control judiciar, care a și găsit întemeiate unele susțineri, desființând în parte sentința și procedând la remedierea erorilor de judecată constatate.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, susținerea reclamantului din memoriul de recurs, în sensul că încălcările legii semnalate privind greșelile de judecată creează premisele cercetării disciplinare și atrag răspunderea disciplinară a judecătorului, fiind lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 530 din 6 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2022.