ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 977/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 la data de 03.06.2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 802 din dala de 23 martie 2021, emisă în dosarul nr. 22-516 de către Inspecția Judiciara, precum și împotriva Rezoluției 8628/10.05.2021 emise dc către dl. inspector Șef al Inspecției Judiciare în lucrarea C21-697, prin care a solicitat desființarea celor două acte și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 134 din data de 31 ianuarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 134 din data de 31 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A.. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, soluția instanței de fond este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Art. 488 (1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Referitor la pct. 6 instanța a motivat soluția pe de-o parte apreciind că s-a formulat Contestație împotriva soluțiilor dispuse în dosarele nr. x/2016 al DNA -ST Târgu-Mureș și nr. 1618/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul și nu față de dosar x/2019 precum și dosar x/2020 apreciind că operează prescripția, ceea ce echivalează cu motive străine de natura cauzei. Referitor la pct. 8 instanța a apreciat că reclamanta nu a indicat normele de drept penal ori procesual penal care să fi fost încălcate cu intenție sau gravă neglijență de către procuror, atunci când a formulat concluzii în fata instanței în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureș. Motivarea sentinței atacate se bazează pe dispozițiile art. 64 alin. (2); art. 65 din Legea nr. 304/2004 precum și pe cele ale art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care nu sunt incidente, raportat la motivele propriu zise ale contestației împotriva celor două Rezoluții. Apreciază că nici referirile la art. 45 din Legea nr. 317/2004 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu sunt incidente, câtă vreme nu a pretins exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale de către Inspecția judiciară. Referitor la abaterea disciplinară de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 3 03/2004 instanța a apreciat în mod greșit că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în fața instanței de judecată. În continuare, recurenta-reclamantă arată că nu a criticat niciodată raționamentul logico-juridic al procurorului, ci încălcarea cu intenție a normelor de drept material în materia desființării înscrisurilor false potrivit prevederilor art. 549 1 C. proc. pen. prin neaplicarea acestora, activitate prin care a fost și este vătămată. Din contră chiar inspectorii judiciari în motivarea Rezoluției nr. 816/2021 prin care s-a respins plângerea împotriva faptelor comise de către judecătorii care au soluționat dos nr. 375/320/2019 precum și dosar x/2020 în fond la Judecătoria Tg-Mures și în contestație Ia Tribunalul Mureș, au precizat următoarele: "de vreme ce actele efectuate de Parchet nu au respectat prevederile legale în materie de desființare a înscrisurilor, soluțiile judecătorilor sunt corecte din punct de vedere al interpretării logico-juridice". Dacă un procuror nu respectă prevederile legale în exercitarea atribuțiilor de serviciu rezultă cu necesitate că se face vinovat de încălcarea Art. 131 din Constituție cu privire la - Rolul Ministerului Public care prevede: (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prevede: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. ART. 99^1 (1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Coroborând aceste prevederi legale cu constatarea inspectorilor judiciari precitată, rezultă o exercitare a funcției cu rea-credință din partea procurorului, însă instanța de fond nu a dezvoltat și nici nu a motivat pertinent acest aspect. Pentru considerentele expuse mai sus, apreciază că recursul este întemeiat, motiv pentru care solicită a fi admis.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat desființarea Rezoluției de clasare nr. 802 din data de 23 martie 2021, emisă în dosarul nr. 22-516 de către Inspecția Judiciară, precum și a Rezoluției 8628/10.05.2021 emise dc către dl. inspector Șef al Inspecției Judiciare în lucrarea C21-697 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în fața instanței de judecată, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe, aspect în raport de care verificarea activității procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor formulate. Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a motivat hotărârea din perspectiva soluțiilor dispuse în dosarele nr. x/2016 al DNA ST Târgu-Mureș și nr. 1618/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș și nu față de dosarele nr. x/2019 și nr. y/2020 apreciind că operează prescripția, ceea ce echivalează cu motive străine de natura cauzei. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, context în care, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. Prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere pentru care a considerat că, examinarea concluziilor orale ale procurorului susținute în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureș exced atribuțiilor de control ale intimatei-pârâte deoarece, stabilirea poziției procesuale adoptate de procuror în fața instanței de judecată intră în sfera raționamentului logico-juridic al magistratului, iar verificarea disciplinară nu vizează acest raționament. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că motivarea instanței de fond se bazează pe dispozițiile art. 64 alin. (2), art. 65 din Legea nr. 304/2004, precum și pe dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care nu sunt incidente în cauză. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară "În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției." Aceste dispoziții consacră principiul independenței procurorului ce presupune excluderea oricăror influențe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea și soluționarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligația procurorului de a se supune legii. Așa fiind, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în fața instanței de judecată, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1), (2) și (3) din același act normativ: "(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție, de procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnați." Cu privire la aceste dispoziții, Înalta Curte constată că exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale de către procuror nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 și următoarele din Legea nr. 317/2004, republicată, deoarece, analiza legalității și temeiniciei actului decizional cu privire la exercitarea unor prerogative jurisdicționale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra unei situații de fapt și de drept constituie prerogativa exclusivă a autorităților ierarhic superioare și, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanța de judecată. Așa fiind, Înalta Curte constată că respectarea principiului independenței procurorului, reglementat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare exclude această analiză în cadrul procedurii disciplinare, deoarece nu se pot conferi competențe altor autorități în această materie, respectiv Inspecției Judiciare sau instanței disciplinare, așa după cum, în mod corect a reținut și secția pentru procurori, ci aspecte sunt susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la "abaterile de la îndatoririle de serviciu" și la "faptele care afectează prestigiul justiției". De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită". Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă faptul că exercitarea unei acțiuni în atragerea răspunderii disciplinare a magistraților poate fi făcută în termen de cel mult 2 ani de la data la care abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost săvârșită. Termenul de 2 ani are natura juridică a unui termen de decădere de drept substanțial pentru că împlinirea sa are drept consecință imposibilitatea exercitării acțiunii disciplinare. La data de 08.02.2021 a fost înregistrată la Inspecția Judiciară sesizarea (înaintată de Administrația Prezidențială) formulată de petenta A. prin care și-a exprimat nemulțumirea cu privire la instrumentarea dosarului nr. x/2016 și nr. y/2018, precum și cu privire la activitatea procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș care a reprezentat Ministerul Public în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureș. Având în vedere că în dosarul nr. x/2016 a fost emisă Ordonanța de clasare la data de 13.03.2018, iar în dosarul nr. x/2018 a fost emisă Ordonanța de clasare la data de 07.11.2018, prin raportare la data înregistrării sesizării la Inspecția Judiciară, respectiv la data de 08.02.2021, în mod corect a reținut prima instanță împlinirea termenului de prescripție de 2 ani care a început să curgă de la data emiterii soluțiilor de clasare adoptate, iar faptele presupus a fi săvârșite, supuse verificării prealabile erau prescrise. Cu privire la activitatea procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, care a reprezentat Ministerul Public în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureș și a formulat concluzii în fața instanței de judecată, Înalta Curte constată că raționamentul primei instanțe este temeinic având în vedere că, verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Astfel, principiul independenței procurorului presupune excluderea oricăror influențe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea și soluționarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligația procurorului de a se supune legii. Normele de procedură penală reglementează multiple garanții procesuale de remediere a eventualelor nerespectări ale normelor procedurale în faza de urmărire penală, în aplicarea legalității procesului penal și care, de altfel, au fost avute în vedere către recurenta-reclamantă care a formulat plângeri împotriva actelor de urmărire penală, însă, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, examinarea concluziilor orale ale procurorului susținute în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Mureș exced atribuțiilor intimatei-pârâte Inspecția Judiciară, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările și completările ulterioare deoarece constituie prerogativa exclusivă a instanței de judecată, iar stabilirea poziției procesuale adoptate de procuror în fața instanței de judecată intră tot în sfera raționamentului logico-juridic al magistratului, iar verificarea disciplinară nu vizează acest raționament. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile formulate împotriva hotărârii primei instanțe sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.