ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2613/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, la data de 15.11.2022, reclamanții A., B., C. și D. au formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021, precum și a Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 și 864/26.10.2022, ale procurorului-șef de direcție, prin care s-au respins contestațiile împotriva Ordinului nr. 547/2021, solicitând:

- anularea în parte a Ordinului nr. 547/08.12.2021, în concret a art. 4 și art. 6, anularea Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 și 864/26.10.2022 prin care în mod nelegal li s-a limitat plata drepturilor recunoscute,

- obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și până la data de 07.08.2017 (având în vedere că începând cu 07.08.2017 li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-A contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020),

- obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 237 din 14 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție prin Procuror Șef Direcție, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 237 din 14 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C. și D. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentii-reclamanți au susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 2537 pct. I și art. 2541 alin. (2) din C. civ.).

Expunând situația de fapt și argumente din acțiune, au considerat că limitarea de la art. 4 și art. 6 stabilită în conținutul Ordinului nr. 547/08.12.2021 este nelegală, deoarece contravine dispozițiilor imperative coroborate ale art. 2537 pct. i) și art. 2541 alin. (2) din C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripție și efectele intervenirii acesteia.

În opinia acestora, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 2506 alin. (4) și art. 2510 alin. (1) C. civ., întrucât Ordinul nr. 547/08.12.2021 reprezintă atât actul autentic prin care debitorul a recunoscut în mod expres și lipsit de echivoc existența creanței recurenților, cât și actul prin care a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la actiune, astfel cum rezultă din conținutul art. 1 al ordinului.

Recurenții au invocat și practică judiciară, respectiv sentința nr. 1221/29.06.2022 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. x/2022.

În fine, au invocat faptul că ordinul nr. 2295/2021 la care face trimitere instanța de fond în considerentele hotărârii recurate nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci ordinul 547/08.12.2021.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin Procuror Șef Direcție a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esență, a invocat art. 6 din Ordin și faptul că nu a formulat o declarație expresă de renunțare la prescripție și nu poate fi vorba nici despre o renunțare tacită, iar, pe fond, cu privire la aplicabilitatea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, referitoare la înlăturarea plafonării, a susținut că cererea a rămas fără obiect în raport de Ordinul nr. 238/26.04.2023 emis de Procurorul șef al D.N.A. 5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 16 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanții A., B., C. și D. au formulat contestație, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021, precum și a Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 și 864/26.10.2022, ale procurorului-șef de direcție, prin care s-au respins contestațiile împotriva Ordinului nr. 547/2021, solicitând: anularea în parte a Ordinului nr. 547/08.12.2021, în concret a art. 4 și art. 6, anularea Ordinelor nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 și 864/26.10.2022, prin care s-au soluționat contestațiile acestora, obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și până la data de 07.08.2017 (având în vedere că începând cu 07.08.2017 li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-A contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020), obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanții formulând recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut deart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență nu poate fi reținută în cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că este nefondată invocarea de către intimatul-pârât a lipsei de obiect a acțiunii în raport de emiterea Ordinului nr. 238/26.04.2023 al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, întrucât obiectul demersului judiciar de față îl constituie solicitarea reclamanților de anulare parțială a Ordinului nr. 547/08.12.2021 al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție (art. 4 și art. 6 referitoare la invocarea de către pârât a termenului general de prescripție de 3 ani) și a ordinelor prin care s-au soluționat contestațiile împotriva acestui ordin, și obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi ale reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și până la data de 7 august 2017 (dată de la care li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-A contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020) și plata diferențelor salariale actualizate cu indicele de inflație și dobânda penalizatoare, iar prin Ordinul nr. 238/2023 s-a stabilit salarizarea ofițerilor și agenților de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, începând cu data de 8 decembrie 2018, prin aplicarea unei valori sectoriale de referință în sumă de 605,225 RON, fără incidența prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, așadar, aspecte care nu privesc prezenta cauză.

Pe fondul recursului, Înalta Curte amintește că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod porcedură civilă vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, instanța de control judiciar reține că prin Ordinul nr. 547/08.12.2021 al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, s-a decis salarizarea procurorilor, procurorilor militari, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerilor și agenților de poliție judiciară, specialiștilor având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, după cum urmează:

(1) Începând cu data de 1 august 2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerii și agenții de poliție judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se salarizează având în vedere VRS 605,225 RON, în condițiile prezentului ordin".

(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

(3) În cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea sectorială de referință în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătorești.

(4) În cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia valoarea sectorială de referință în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii prezentului ordin. (...)

(6) Plata diferențelor salariale rezultate din aplicare prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. (...)".

Împotriva acestui ordin, reclamanții au formulat contestații, prin care au solicitat revocarea prevederilor de la art. 4 și art. 6 și calcularea/plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și până la data de 07.08.2017 (având în vedere că începând cu 07.08.2017 li s-a recunoscut deja acest drept prin Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-A contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020), contestațiile fiind respinse ca neîntemeiate, prin Ordinele procurorului șef al D.N.A. nr. 861/26.10.2022, 862/26.10.2022, 863/26.10.2022 și 864/22.10.2022, a căror anulare s-a solicitat prin prezentul demers judiciar, respins în mod corect de prima instanță.

Din analiza Ordinului nr. 547/2021, Înalta Curte constată că acesta prevede două ipoteze: (1) situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însuși ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă și (2) situația în care personalul are hotărârea judecătorească executorie, pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acesteia.

În aceste condiții, în mod corect a reținut judecătorul fondului că reclamanții nu au invocat că sunt beneficiarii unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,25 RON începând cu data de 01.08.2016, aceștia invocând în concret Decizia definitivă nr. 340/08.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-A contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020 prin care li s-a recunoscut deja dreptul solicitat începând cu data de 07.08.2017.

În aceste condiții, se constată că invocarea de către recurenții-reclamanți a Deciziei Curții de Apel București nr. 340/08.02.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care li s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare și a drepturilor aferente prin raportare la o VRS de 605,225 RON, pentru reclamantul A. pentru perioada 07.08.2017-31.07.2020, pentru reclamantul C. pentru perioada 07.08.2017-21.01.2018, pentru reclamantul D. pentru perioada 07.08.2017-04.02.2018, pentru reclamantul B. pentru perioada 07.08.2017-14.05.2018, în condițiile art. 3 din ordinul contestat, această hotărâre le va fi aplicabilă reclamanților, în sensul recunoașterii dispozitivului hotărârii judecătorești invocate, începând cu data de 07.08.2017, pentru drepturile salariale anterioare acestei perioade constatându-se prescripția.

Or, atât prin acțiunea introductivă de instanță, cât și prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au invocat în cauză recunoașterea, prin art. 1 din ordin, a dreptului lor începând cu data de 1 august 2016, în sensul art. 2506 alin. (4) C. civ., respectiv renunțarea la prescripție, reglementată de art. 2507-2511 C. civ., în condițiile în care prezumtiva recunoaștere a intervenit după împlinirea termenului de prescripție.

Astfel, această susținere este nefondată, în speță, nefiind incidentă niciuna dintre cele două situații, respectiv renunțarea expresă ori cea tacită, reglementate de dispozițiile primului alineat al art. 2508 C. civ.. Dacă despre renunțarea expresă nu poate fi vorba, întrucât aceasta se poate realiza prin manifestarea de voință a debitorului, reflectată într-un înscris sub semnătură privată sau înscris autentic, ori chiar și verbal, întrucât legea nu impune existența unei forme speciale, în cazul celei tacite, aceasta trebuie să aibă un caracter neîndoielnic, putând să rezulte doar din manifestări neechivoce.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de fond că referirea emitentului la data de 1 august 2016 nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a dreptului de la acest moment, din moment ce aplicabilitatea art. 1 din ordin este circumstanțiată în mod expres "condițiilor prezentului ordin", respectiv condițiilor prevăzute de articolele următoare - cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani sau prin aplicarea unei hotărâri judecătorești mai favorabile, voința emitentului unui act administrativ rezultând din însuși conținutul acestuia.

Prin urmare, stipulând expres că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, autoritatea pârâtă a acționat în limitele legii, tocmai în considerarea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive. Debitorul a înțeles să opună în mod explicit prescripția extinctivă și a ales să nu renunțe la aceasta, manifestarea sa fiind lipsită de echivoc și în deplin acord cu prevederile legale.

Partea în folosul căreia curgea prescripția, în speță autoritatea pârâtă, nu a acționat ca un organ de jurisdicție, nu a aplicat prescripția în condițiile art. 2512 alin. (2) C. civ., ci este chiar debitorul care opune prescripția în condițiile legii, respectiv ale art. 2512 alin. (1) C. civ., recunoscând drepturile salariale restante în limita termenului de prescripție, astfel că nu poate fi primită interpretarea pe care recurenții încearcă să o acrediteze.

Deși este real că dreptul salarial trebuie stabilit la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" prin prisma unei valori de referință sectorială unice, totuși valorificarea unui astfel de drept, în situația în care beneficiarul a rămas în pasivitate, iar ordonatorul de credite nu s-a conformat benevol obligației legale, este supusă prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, efect suferit de reclamanți prin prisma ordinului nr. 547/2021 care le-a opus acestora tocmai impedimentul amintit în obținerea plății unui salariu calculat prin prisma VRS de 605,225 RON pentru perioada 01.08.2016 până la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive de care beneficiază.

Așa fiind, este lipsită de suport și raportarea recurenților la situația unor terțe persoane și faptul primirii de către acestea a dreptului salarial în discuție din data de 01.08.2016, întrucât ceea ce diferențiază cele două ipoteze este incidența prescripției extinctive cu privire la dreptul material la acțiune în cazul reclamanților pentru intervalul 01.08.2016 - 06.08.2017, având în vedere hotărârea judecătorească pe care o dețin.

Referitor la jurisprudența invocată, Înalta Curte constată că este una de speță, precedentul judiciar neavând valoare de izvor de drept, pentru a fi aplicat astfel cum încearcă să inducă recurentii-reclamanți.

În fine, în ceea ce privește susținerea recurenților în sensul că Ordinul nr. 2295/2021 la care face trimitere instanța de fond nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, ci Ordinul nr. 547/08.12.2021, Înalta Curte constată că este vorba despre o eroare materială în paragraful respectiv, instanța reținând Ordinul nr. 547/2021 și articolele din acest ordin, în restul considerentelor hotărârii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții D., B., C. și A. împotriva sentinței civile nr. 237 din 14 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.