ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1416/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.04.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție: - anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a art. 4 și 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016, și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; - calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor; - actualizarea sumelor menționate mai sus cu indicele de inflație la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor diferențe salariale; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1738 din 14 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată; A calificat excepția prescripției dreptului material la acțiune drept apărare de fond; A respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1738 din 14 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F. și G., în calitate de pensionari cu grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei: 1. Anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi, urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a art. 4 și 6 din actul atacat, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; 2. Calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor; 3. Actualizarea sumelor cu indicele de inflație la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a diferențelor salariale;

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului arată că există hotărâri contrare pronunțate de Curtea de Apel București în cauze similare, cum ar fi dosarele nr. x/2022, nr. y/2022, nr. z/2022 și nr. w/2022. Critică faptul că instanța de fond a reținut că este incidentă prescripția, atât în ceea ce privește calcularea, cât și plata drepturilor salariale, în condițiile în care prin hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2022 și y/2022, drepturile salariale solicitate au fost acordate începând cu data de 01.08.2016. În ceea ce privește înlăturarea plafonării, arată că instanța de fond a respins cererea reclamanților, în vreme ce în dosarele nr. x/2022 și y/2022 s-a dispus înlăturarea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, aceeași fiind situația și în dosarul nr. x/2022. Sub un prim aspect, arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, coroborat cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice. Invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, conform căruia ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre, precum și caracterul provizoriu al autorității de lucru judecat, în condițiile în care prin încălcarea autorității de lucru judecat ca motiv de recurs, legiuitorul nu distinge după cum se referă la efectul negativ sau pozitiv sau la caracterul provizoriu ori definitiv. Susține că în cauză, soluția instanței de fond contrazice statuările hotărârilor anterior menționate cu privire la salarizare, având în vedere acordarea valorii de referință sectorială de 605.225 RON începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, pentru viitor, cu înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Leqea-cadru nr. 153/2017 și, implicit, cu privire la anularea în parte a Ordinelor PÎCCJ relevante în cauză, întrucât legea trebuie să aibă același înțeles și să producă aceleași efecte indiferent de instanța care o aplică. În acest sens, invocă primatului dreptului UE și jurisprudența acesteia, precum și jurisprudența Curții Constituționale, a ÎCCJ și a CEDO. Invocă încălcarea autorității de lucru judecat (efectul pozitiv) în raport de Decizia nr. 55/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Arată că în hotărârea recurată s-a reținut că reclamanții din respectivul dosar nu au invocat hotărâri judecătorești pronunțate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariate în funcție de o VRS de 605,225 RON, fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022, caz în care ar fi incident principiul autorității de lucru judecat, iar în ceea ce privește perioada pentru care s-au dispus recalculările, a reținut că reclamanții se află într-o situație diferită față de ceilalți magistrați, care au ieșit din pasivitate prin formularea de acțiuni civile și au obținut recunoașterea drepturilor salariate de la o dată anterioară celei de 07.12.2018, astfel că nu se poate considera că tratamentul este discriminatoriu. Or, în considerentele Deciziei nr. 55/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că hotărârile cu privire la recunoașterea dreptului la un cuantum al veniturilor salariale în funcție de o VRS de 605,225 RON sau cu privire la recunoașterea drepturilor salariale de la o dată anterioară celei de 07.12.2018, au aplicabilitate generală. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin aceeași decizie că: "80. Așadar, examinând sesizarea în limitele ei, Înalta Curte subliniază că și în sistemul reglementat de Legea-cadru nr. 284/2010, în cadrul aceleiași familii ocupaționale diferențierea veniturilor se realizează prin utilizarea coeficienților de multiplicare, însă nu prin modificarea valorii de referință sectorială, care trebuie să fie unică pentru întregul sector. 81. Prin urmare, în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor." Precizează că în cuprinsul aceleiași Decizii nr. 55/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în cadrul Familiei ocupaționale "Justiție" există hotărâri judecătorești definitive care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza unei VRS de 605,225 RON și, prin urmare, în aplicarea art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 și a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, deoarece hotărârile judecătorești au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală, fiind pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut acest drept, pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală. (paragrafele 82 și 83). În același sens, și în ultimul paragraf al Deciziei nr. 55/2021 (par. 87), Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat în sensul că nivelul VRS de 605,225 RON și acordarea unor diferențe salariale au fost deja recunoscute unor magistrați, astfel încât indemnizațiile de încadrare ale celorlalți magistrați trebuie egalizate la nivelul maxim aflat în plată. Astfel, arată că: nivelul VRS trebuie să fie constant și unic la nivelul întregii Familii ocupaționale "Justiție"; că prin hotărâri judecătorești definitive a fost deja recunoscută unor magistrați o VRS de 605,225 RON și acordarea unor diferente salariale pe baza acestei VRS; că aceste hotărâri judecătorești au o aplicabilitate generală și că indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie egalizate la nivelul maxim aflat în plată, care este cel stabilit prin raportare la VRS majorată de 605,225 RON, deja recunoscută prin hotărâri judecătorești și prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, cărora le este opozabilă, începând cu data de 01.08.2016, pentru întregul personal din cadrul Familiei ocupaționale "Justiție". Consideră că cele statuate de prima instanță de judecată în consideretele prezentei cauze contrazic statuările regăsite în considerentele Deciziei nr. 55/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, consideră că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat și cu privire la considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea atacată este nemotivată. Astfel, arată că aspecte menționate în acțiune au fost ignorate de către instanța de judecată; că nu s-a motivat de ce hotărârile judecătorești prin care a fost recunoscută unor magistrați o VRS de 605,225 RON și acordarea unor diferente salariale pe baza acestei VRS, nu ar avea aplicabilitate generală, instanța apreciind că aceștia ar fi trebuit să aibă hotărâri judecătorești proprii; că prima instanță a ignorat faptul că au invocat pct. 26 din considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, care prevăd că majorarea indemnizației de încadrare cu 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală; că instanța nu a arătat în considerente motivele pentru care a înlăturat susținerile lor. Susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, reținând că nu se poate considera că tratamentul este discriminatoriu, întrucât reclamanții nu au invocat hotărâri judecătorești pronunțate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale în funcție de VRS 605,225 fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022, caz în care ar fi incident principiul autorității de lucru judecat, care corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, iar pe de altă parte a reținut că, în ceea ce privește perioada pentru care s-au dispus recalculările, reclamanții se află într-o situație diferită față de ceilalți magistrați, care au ieșit din pasivitate prin formularea de acțiuni civile și au obținut recunoașterea drepturilor salariale de la o dată anterioară celei de 07.12.2018. Totodată, instanța a reținut și art. 27 din considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice, afectează art. 124 și art. 126 din Constituție. Astfel, Decizia nr. 794/2016 exclude ca între magistrații aflați în aceeași situație juridică să existe o diferență de salarizare. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește prescripția. Astfel, prin art. 4 și 6 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021 al Procurorului general al PÎCCJ s-a stabilit ca plata diferențelor salariale să se efectueze după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului general de prescripție. Din cuprinsul adresei de răspuns a PÎCCJ rezultă că este vorba de termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ., respectiv de prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune. Conform art. 2500 alin. (2) din C. civ., prin drept material la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz. Prescripția nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, conform art. 2506 din C. civ. și poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, conform art. 2512 alin. (1) din C. civ., astfel că organul de jurisdicție nu poate aplica prescripția din oficiu, chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale (art. 2512 alin. (2) și (3) din C. civ.). Regula generală este aceea că prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2523 din C. civ.). Susține că intimatul a aplicat în mod nelegal această instituție prin Ordinul nr. 2295/2021. Astfel, prescripția dreptului material la acțiune putea fi opusă de către Ministerul Public - PÎCCJ doar în cadrul proceselor civile în care au fost pronunțate sentințele prin care s-a stabilit acordarea unei VRS de 605,225 RON, însă fiind vorba despre hotărâri definitive prin care sunt stabilite majorări salariale, conform jurisprudenței în materie a Curții Constituționale și a ÎCCJ, acestea au aplicabilitate generală, iar procurorul general al PÎCCJ avea obligația, stabilită prin Constituție, prin legislația și jurisprudență, de a stabili la nivel maxim salariul de bază/indemnizația de încadrare a personalului, precum și de a plăti diferențele salariale conform dispozitivului acestor hotărâri judecătorești, respectiv începând cu data de 01.08.2016. Or, stabilirea drepturilor salariale și plata diferențelor salariale prin egalizarea la nivel maxim a salariilor, conform hotărârilor judecătorești definitive, reprezintă o obligație legală a ordonatorului de credite, izvorâtă din legislația privind salarizarea și din jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale și a ÎCCJ. Înalta Curte de Casație și Justiție în par. 78 al Deciziei nr. 36/2018 a reținut că prin aplicarea termenului general de prescripție începând de la momentul emiterii actului de salarizare, momentul de la care va fi efectuată plata diferențelor salariale este lăsat la latitudinea ordonatorului respectiv de credite (condiție pur potestativă). Cât îi privește pe procurorii din cadrul Ministerului Public, ordonatorul de credite - procurorul general al PÎCCJ - este cel care a stabilit, în mod unilateral, care este data de la care vor fi plătite diferențele salariate rezultate din majorarea VRS, ceea ce conduce la existența unor diferențe salariate, care încalcă prevederile constituționale, dispozițiile legale și jurisprudența în materie, precum și dispozitivul hotărârilor judecătorești cu aplicabilitate generală, dar, așa cum arată Curtea Constituțională în par. 30 al Deciziei nr. 794/2016, "anulează voința legiuitorului si rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, și de a elimina inechitățile existente". Cu privire la data de la care începe prescripția, arată că aceasta începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Astfel, legea civilă stabilește două momente alternative privind începerea curgerii prescripției extinctive: momentul subiectiv, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut efectiv nașterea dreptului la acțiune, iar, pe de altă parte, data la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască, în mod efectiv, nașterea dreptului său la acțiune. Susțin că prezenta cerere de chemare în judecată nu se întemeiază pe prevederile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, ci pe dispozițiile legale și pe jurisprudența Curții Constituționale și a ÎCCJ privind egalizarea la nivel maxim, la nivelul Familiei ocupaționale "Justiție" a indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Prin urmare, arată că nu puteau solicita drepturile salariale retroactive decât de la momentul la care au luat cunoștință de faptul că unii dintre magistrați sunt deja salarizați pe baza unei VRS majorate, în sumă de 605,225 RON. Or, acest moment, în mod obiectiv, nu putea fi decât acela în care au fost pronunțate primele hotărâri judecătorești definitive prin care VRS a fost majorată, în mod retroactiv, la 605,225 RON. Practic, acesta este momentul de la care a devenit efectivă obligația de egaliza salariile la nivelul maxim stabilit prin hotărârile judecătorești. Precizează că împrejurarea că aceste drepturi salariale au fost stabilite în mod retroactiv nu are relevanță asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de acțiune, care nu poate fi decât cel în care magistrații au cunoscut nașterea dreptului la acțiunea pentru egalizarea salariilor conform hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în această materie. Având în vedere faptul că prima asemenea hotărâre definitivă a fost pronunțată la data de 19.05.2020, susțin că nu puteau formula acțiuni în justiție înaintea acestei date, iar pe de altă parte, acțiunea în justiție care are ca obiect egalizarea la nivel maxim a salariilor, acoperă întreaga perioadă vizată de dispozitivul acestor hotărâri, deoarece hotărârile vizează acte normative care au aplicabilitate generală, iar obligația de egalizare a salariilor la cel mai înalt nivel vizează nu numai drepturile salariale viitoare, ci și pe cele trecute. O asemenea interpretare reiese din considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale și ale deciziilor ÎCCJ, inclusiv din Decizia nr. 55/2021, care stabilește că nivelul VRS trebuie să fie constant și unic pentru întreaga Familie ocupațională. De asemenea, recurenții-reclamanți invocă recunoașterea expresă a renunțării la invocarea prescripției extinctive făcută prin art. 1 al Ordinului nr. 2295/2021 al Procurorului General al PÎCCJ, prin care se arată că "începând cu data de 01 august 2016, procurorii [...] se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 RON", ceea ce echivalează cu recunoașterea voluntară a dreptului, care este cauză de întrerupere a termenului de prescripție, ceea ce înseamnă că pârâtul prin emiterea ordinului de salarizare a renunțat la invocarea prescripției, deci nu o mai poate opune. Conform art. 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, plata efectivă a diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se va face abia începând cu data de 07.12.2018 (3 ani anteriori emiterii ordinului), în condițiile în care prin art. 1 al aceluiași ordin de salarizare se recunoaște, ca atare, acordarea acestui beneficiu începând cu data de 01.08.2016. Conform doctrinei, în ceea ce privește recunoașterea dreptului de către debitor, se distinge în funcție de momentul în care intervine: în cazul în care recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează întreruperea termenului (art. 2537 pct. 1 din C. proc. civ.), începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii, iar dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă în fapt o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și urm. din C. civ.. În plus, trebuie ca recunoașterea dreptului să respecte, și în acest caz, dispozițiile art. 2538 din C. civ. și să fie făcută prin act scris. În cauză, recunoașterea realizată de PÎCCJ prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021 a fost făcută după împlinirea termenului de prescripție (01.08.2016 - 01.08.2019), ceea ce semnifică că aceasta reprezintă, în fapt, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2507 din C. civ. privind "Renunțarea la prescripție", care prevede că se poate renunța la prescripția împlinită; recunoașterea este expresă, fiind făcută în condițiile art. 2508 alin. (1) din C. civ. și este făcută printr-un act scris, conform art. 2506 alin. (4) din C. civ. Consideră că nu se poate reține că ar fi vorba de o recunoaștere "condiționate", această susținere neavând corespondent în doctrină sau jurisprudență și nici în cuprinsul ordinului atacat. Potrivit efectului extinctiv al renunțării, existența unei renunțări valabile la prescripție va avea ca efect pierderea facultății legale a debitorului de a mai invoca prescripția extinctivă, în raport de termenul de prescripție scurs, iar în toate cazurile, după renunțarea la prescripție, va începe sa curgă un nou termen de prescripție de același fel. 4. Apărările formulate în recurs Intimatul-pârâtMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note scrise, prin care solicită respingerera recursului ca nefondat, arătând că a dispus dalarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudența unitară în materie a instanțelor judecătorești, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 796/2016. Arată că prin Oedinul nr. 2295/2021 a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 mai 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 4 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind ulterior amânată succesiv până la termenul din 28 februarie 2024.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție: - anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a art. 4 și 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016, și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; - calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor; - actualizarea sumelor menționate mai sus cu indicele de inflație la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor diferențe salariale; Prin sentința de fond, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată; a calificat excepția prescripției dreptului material la acțiune drept apărare de fond; a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanți, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței nr. 1738 din 14 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F. și G., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră a fi nefondat. Subsumat acestui text de lege, recurenta-reclamantă a invocat caracterul succint ori chiar lipsa motivării cu privire la o serie de apărări ale părții reclamante, susțineri care, la verificarea conținutului sentinței recurate, nu se confirmă. Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți, precum și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit neîntemeiată, nefiind identificate nici considerente contradictorii ori străine de natura cauzei. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate nu corespund poziției procesuale exprimate de reclamanți nu reprezintă o necercetare a cauzei, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere susținerile părților, raportat la probatoriil administrat în cauză. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. În realitate, nemulțumirile recurenților-reclamanți privesc modalitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată, care a fost respinsă ca neîntemeiată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat. Astfel, cu privire la această critică, instanța de fond a reținut în mod corect că în cauză, reclamanții nu au invocat hotărâri judecătorești pronunțate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale în funcție de VRS 605,225 fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022 de Legea-cadru nr. 153/2017, caz în care ar fi fost incident principiul autorității de lucru judecat, care corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială. Prin urmare, în lipsa unor hotărâri judecătorești proprii prin care să li se fi recunoscut drepturile pretinse prin acțiunea de față, nu se poate reține încălcarea prin hotărârea recurată a autorității de lucru judecat, în condițiile în care potrivit art. 431 C. proc. civ., una dintre condițiile autorității de lucru judecat o reprezintă identitatea de părți. Totodată, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea autorității de lucru judecat în raport de Decizia nr. 55/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Înalta Curte constată că, fiind vorba de o hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura de unificare a practicii, respectiv în dezlegarea unor chestiuni de drept, aceasta nu poate avea drept consecință reținerea autorității de lucru judecat, întrucât potrivit art. 430 C. proc. civ., doar hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Prin urmare, acest motiv de casare nu este fondat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat din perspectiva criticilor formulate cu privire la termenul de prescripție extinctivă de 3 ani. Cum în cauză, recurenții-reclamanți nu dețin hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut drepturile pretinse prin prezenta acțiune, aceste drepturi le sunt aplicabile conform dispozițiilor art. 4 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021, potrivit cărora: "În cazul personalului menționat la art. 1, căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe care administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin". Este adevărat că în preambulul ordinului atacat se face referire la o serie de hotărâri judecătorești prin care s-a recunoscut unei părți a personalului din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" dreptul de a li se aplica, la calcularea salariului, o valoare de referință sectorială în sumă de 605,225 RON, însă această referire constituie în fapt o veritabilă notă de fundamentare a ordinului atacat, fără a se putea susține cu suficient temei că aceasta ar conduce la recunoașterea acestui drept și pentru persoanele persoanele din cadrul sustemului de Justiție care nu dețin asemenea hotărâri. Înalta Curte, pe lângă considerentele primei instanțe, referitoare la prescripție, constată că prezintă relevanță dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și a prevederilor art. 2506 și urm. și art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul ordinului contestat recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției. În ceea ce privește termenul de prescripție, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenții-reclamanți și pârât: "(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)" Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripției, fără a reglementa situația în care "recunoașterea dreptului" intervine după împlinirea prescripției, situație în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripției. Or, în cauză, recurenții-reclamanți susțin că debitorul obligației a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la o VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 07.12.2021 (Ordinul nr. 2295), și că din acest moment, al emiterii ordinului, ar începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani. În lipsa unei norme speciale referitoare la recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispozițiile art. 2506 și urm C. civ. Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripției împlinite: "(1) Prescripția nu operează de plin drept. (2) După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației. (3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit. (4) Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.(...)" Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunțarea la prescripție, guvernate de dispozițiile art. 2507-2511 C. civ. Conform art. 2507 C. civ.: "Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită" Modul în care se poate renunța la prescripție este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunțare poate fi expresă sau tacită, iar renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce". În ceea ce privește efectele renunțării la prescripție, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunțare conduce la curgerea unei noi prescripții, de același fel. Referitor la recunoașterea dreptului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2538 C. civ.: "(1)Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea. (3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.(...)" Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voință ale părților, recunoașterea dreptului și renunțarea la prescripție. În acest sens, prin raportare la dispozițiile art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripție, indiferent dacă este vorba despre o recunoaștere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunțarea la prescripție pentru a putea produce efecte asupra prescripției, o recunoaștere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunțări la prescripție (exprese sau tacite). Altfel spus, ipoteza unei recunoașteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripției, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, cu excepția situației în care recunoașterea expresă a dreptului este însoțită de renunțarea expresă la prescripția împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunțări tacite la prescripție. În lipsa unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului. Aplicând acest raționament cauzei de față, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani în care recurenții-reclamanți ar fi putut pretinde recalcularea indemnizațiilor, faptul că aceștia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON. Însă, o astfel de recunoaștere nu reprezintă renunțare expresă la prescripția împlinită, în conținutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voință a emitentului. Dispozițiile art. 4 din ordin, articol a cărui anulare a fost solicitată de către recurenții-reclamanți, reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului. Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă. Însă, din analiza întregului conținut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere. Așadar, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului atacat emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenților-reclamanți trebuia realizată prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaștere nu este de natură a reprezenta renunțare la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte constată că este fondat. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în ceea ce privește aplicabilitatea în speță a plafonării veniturilor, se impune a se reține că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 551 din 12.04.2023, prin care s-a stabilit că începând cu data de 7 decembrie 2018, procurorii din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătoriile din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform anexei. De asemenea, prin același Ordin s-a constatat că, întrucât dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului din iunie 2017, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătorești avute în vedere, acesta se impune a fi menținut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Prin urmare, în vederea dezlegării corecte a aplicabilității sau nu a plafonării, în raport cu pretențiile concete invocate de către recurenții-reclamanți, trebuie avut în vedere noul ordin emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Ordinul nr. 551 din 12.04.2023, și, în măsura în care acesta vizează drepturi solicitate de către reclamanți prin acțiunea din prezentul dosar, să aprecieze dacă și în ce măsuri drepturile solicitate au rămas fără obiect. În aceste condiții, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. Astfel, Înalta Curte constată că este necesar ca instanța de fond să analizeze relevanța Ordinului nr. 551 din 12.04.2023 emis de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză, din perspectiva aplicării plafonului instituit prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu luarea în considerare a hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, Decizia nr. 3 din 29.01.2024 și Decizia nr. 4 din 29.01.2024, date în această materie.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F. și G. împotriva sentinței nr. 1738 din 14 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza pentru rejudecarea fondului acțiunii. De asemenea, va menține în rest dispozițiile sentinței. PENTRU ACESTE MOTIVE,