ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1055/2024

Ședința publică din data de 23 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții A., B. și C. au solicitat anularea parțială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, anularea parțială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat și recalcularea drepturilor salariale, actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1682 din 4 octombrie 2022, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții B., A. și C. au declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că sentința instanței de fond a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a articolului 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urmare a faptului că nu sunt incidente situațiile reglementate, în sensul că indemnizațiile de încadrare nu sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022 și nici nu au devenit ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate.

În opinia recurenților, în interpretarea acestei norme de drept material, instanța de fond nu a avut în vedere că în momentul intrării în vigoare a legii, componenta VRS a indemnizației avea un alt cuantum decât cel de 605,225 RON, mai redus, ceea ce nu reprezintă o majorare salarială, ci o aplicare conform legii, stabilită prin hotărâri judecătorești definitive, a acestei valori de referință salariale, care este diferită de cea existentă în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Cu alte cuvinte, este vorba de aceeași componentă a indemnizației de încadrare, care s-a stabilit însă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, care trebuia să aibă un cuantum mai ridicat, indemnizațiile rezultate în urma raportării la valoarea VRS-ului stabilită prin hotărâri judecătorești definitive (de 605,225, față de 305 RON), neputând fi plafonate la nivelul instituit pentru anul 2022, întrucât nu este dată niciuna din situațiile reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, nefiind vorba de indemnizații de încadrare mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022, și nici de majorări salariale reglementate prin lege.

În caz contrar, ar însemna ca o hotărâre judecătorească să rămână fără efect, iar debitorul să nu mai aibă posibilitatea de a o executa deși a obținut această hotărâre, ceea ce este contrar legii.

De asemenea, recurenții apreciază că în mod eronat instanța de fond a reținut că s-a invocat faptul că ne aflăm în cea de-a doua ipoteză a actului normativ menționat, întrucât în cererea de chemare în judecată s-a arătat că art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează plafonarea exclusiv în situația în care veniturile aici reglementate devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate de lege, deci nu și în cazul în care, prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite chestiuni care conduc la majorări salariale.

Se mai susține că instanța de fond a interpretat greșit și dispozițiile art. 2506, art. 2507 și art. 2538 C. civ., întrucât atât timp cât prin ordinul menționat a fost recunoscut dreptul ca indemnizația să fie calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, această recunoaștere se impunea a nu fi scindată începând cu data de 01.01.2018, ci să fie una totală, din momentul nașterii dreptului, respectiv începând cu 01.08.2016.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul Procurorului General PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 s-a dispus salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public prin raportare la VRS 605,225 RON.

La art. 1 din ordin s-a prevăzut că începând cu data de 01.08.2016 persoanele, menționate anterior, se salarizează având în vedere VRS 605,225 RON, "în condițiile prezentului ordin".

La art. 2 s-a prevăzut că începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

La art. 3 din ordin s-a prevăzut că personalului menționat la art. 1 căruia drepturile i s-au recunoscut prin hotărâri judecătorești, aplicarea ordinului se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești.

La art. 4 s-a prevăzut că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului.

La art. 6 se prevede că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Prin adresa nr. x/2021; x/2022 din data de 20.01.2022 PG PÎCCJ a respins contestațiile împotriva ordinului de salarizare, motiv pentru care reclamanții s-au adresat instanței de judecată.

Curtea de Apel a respins acțiunea reclamanților, soluție pe care Înalta Curte împărtășește.

Înalta Curte are în vedere faptul că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus salarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudența unitară în materie a instanțelor judecătorești, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Articolul 1 din Ordinul nr. 2295/2021 stabilește în mod explicit că destinatarii săi se salarizează cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, "în condițiile prezentului ordin".

Această prevedere trebuie interpretată în sensul că salarizarea se va realiza în modalitățile indicate în articolele subsecvente, respectiv după regulile arătate în art. 2, 3 și 4.

Dispozițiile art. 1 din ordin se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 și 4, care reglementează modalitatea de stabilire și de plată a drepturilor salariale în funcție de cele două situații de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel:

- cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, pentru destinatarii care nu dețin titluri executorii;

- cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești (sub aspectul întinderii obligației), pentru destinatarii care dețin titluri executorii mai favorabile.

Așadar, în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă, prevăzute de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

De altfel, acest text este indicat în mod explicit în preambulul ordinului, în același sens fiind și nota care a stat la baza emiterii Ordinului care acordarea dreptului cu observarea termenului de prescripție, aspect relevant în ceea ce privește voința/reprezentarea subiectivă a emitentului cu ocazia adoptării reglementării.

Prin urmare articolul. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 are doar semnificația constatării existenței în familia ocupațională "Justiție" a unei noi valori de referință sectoriale recunoscute de ceilalți ordonatori de credite și are rolul de a marca data de la care această valoare de referință sectorială a fost aplicată/luată în considerare în cadrul familiei ocupaționale.

Deci, nu se poate aprecia că emitentul ar fi renunțat expres la prescripție.

De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunțare tacită la prescripție, în cauză, emitentul nu a renunțat la prescripție, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripția.

De asemenea, Înalta Curte reține că articolul 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voința emitentului, conformă legii civile, de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripție extinctivă.

În același sens, în art. 6 din Ordinul nr. 2295/2021 se stipulează că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Susținerea intimatului-pârât potrivit căreia recursul a rămas fără obiect nu este întemeiată și nu poate fi primită, având în vedere toate capetele de cerere ale acțiunii reclamanților.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți B., A. și C. împotriva sentinței civile nr. 1682 din 04 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.