ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1774/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instnaței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; recalcularea drepturilor salariate și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 385 din 28.02.2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate în cauză și a respins acțiunea formulată de reclamanții în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CUBOTEZATU CONSTANTIN, B., E., C., A., D. și G., RTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 385 din 28.02.2023, au declarat recurs reclamanții F., B., E., C., A., D. și G., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casare a hotărârii primei instanțe de judecată, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii introductive.

În esență, în motivare, au arătat că solicitarea de înlăturare a plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/201 a fost respinsă de instanța în considerarea ideii că Legea-cadru nr. 153/2017, este aplicabilă tuturor destinatarilor săi, implicit reclamanților, reținând faptul ca în ceea ce privește perpetuarea in timp a efectelor hotărârilor judecătorești de recunoaștere a unor drepturi salariale, care sunt pronunțate în numele legii, se produce atât timp cat sunt in vigoare legile in baza cărora au fost pronunțate sau atat timp cat legile ulterioare extind aceste efecte.

A susținut că, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, salariul de încadrare al magistraților procurori, respectiv personal de specialitate juridică, din cadrul Ministerului Public era compus din două elemente: coeficient de multiplicare pentru fiecare funcție în parte, în raport de vechimea în muncă și în funcție, și valoarea de referință sectorială (VRS).

Angajatorii din cadrul Familiei ocupaționale Justiție nu au aplicat sau au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 și până în prezent, fapt dovedit prin hotărârile judecătorești definitive prin care s-a recunoscut modul greșit de calcul al salariilor și implicit, recalcularea acestora retroactiv și pentru viitor.

Încadrarea salarială potrivit dispozițiilor Legii-cadru nr. 330/2009 și ale Legii-cadru nr. 284/2010, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în perioada în care aceste acte normative au fost în vigoare, precum și încadrarea salarială în perioada de aplicare etapizată a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, potrivit art. 38, s-a realizat doar teoretic și scriptic în baza acestor acte normative, cuantumul indemnizației stabilite efectiv și plătite fiind determinat potrivit formulei de calcul definită prin O.U.G. nr. 27/2006, date fiind prevederile exprese cuprinse la art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, art. 7 din Legea nr. 284/2010, art. 38 din Legea nr. 153/2017 la care se adaugă cele cuprinse în actele normative anuale de reglementare a unor măsuri cu caracter fiscal-bugetar, prin care au fost menținute în plată, în mod succesiv, drepturile salariale stabilite în anul precedent.

Stabilirea indemnizației de bază brute lunare a reclamanților are în vedere, până la data aplicării în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, formula de calcul reglementată la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din justiție, pe baza unei valori de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa la acest act normativ, cu precizarea că prevederile legale cu caracter tranzitoriu cuprinse la art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, art. 7 din Legea nr. 284/2010, art. 1 din Legea nr. 285/2010, art. II din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată prin Legea nr. 283/201 1, art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. I din O.U.G. nr. 84/2012 aprobata prin Legea nr. 36/2014, art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013 aprobata prin Legea nr. 28/2014, art. I alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 și art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 57/2015, art. I alin. (1) si 2 din O.U.G. nr. 99/2016, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 8 din OUGnr. 90/2017, art. 34 din O.U.G. nr. 1 14/2018, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 226/2020, art. 1 din O.U.G. nr. 130/2021, au menținut în plată drepturile salariale stabilite la nivelul lunii decembrie 2009, respectiv, 12 noiembrie 2009 data la care prevederile Legii nr. 330/2009 au devenit aplicabile pentru familia ocupațională "Justiție"), iar Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, se află în aplicare etapizată până la atingerea nivelului indemnizației de bază prevăzută pentru anul 2022, potrivit art. 38 din acest act normativ.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a emis acte administrative privind stabilirea indemnizației de încadrare brute lunare, la nivel maxim în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", în favoarea procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul parchetelor, prin raportare la o valoare de referință sectorială majorată, astfel cum aceasta a fost stabilită prin diferite hotărâri judecătorești.

La nivel jurisprudențial, prin mai multe hotărâri judecătorești, s-a dispus în favoarea personalului plătit din fonduri publice încadrat în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente acesteia raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 sau de la o dată ulterioară cu încadrarea în termenul de prescripție, precum și plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială 605,225 (respectiv o valoare de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016), actualizată cu indicele de inflatie.

Aceste hotărâri judecătorești au avut în vedere stabilirea indemnizației/salariului de bază brut lunar prin raportare la o valoare de referință sectorială stabilită la nivel maxim, în cadrul aceleiași Familii ocupaționale "Justiție", soluțiile jurisprudențiale fiind argumentate pe prevederile arte I alin. (5), (1) din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015, precum și pe cele cuprinse la art. I pct. I și art. III din O.U.G. nr. 20/2016 și având în vedere caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 23/26 septembrie 2016 a înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 36/4 iunie 2018 a înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 794/15 decembrie 2016 a Curții Constituționale.

Prin urmare, la momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, este calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătorești definitive.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de hotărârile judecătorești și de Decizia nr. 23/2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că "personalul (...) care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorității publice pentru fiecare funcție/grad, treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condilii", ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut și recalculat salariile de încadrare ale magistraților, astfel că în anumite situații, se atinge și se depășește nivelul salariului de bază prevăzut pentru anul 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu si în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute si stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față - VRS 605,225 RON.

Mai mult, întreg personalul din justiție deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorială și s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeași consecință și anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare.

In fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225, au precizat faptul că reclamanții se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat.

Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea acestora, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

În acord cu art. 1 alin. (4) din Constituția României, practica Curții Constituționale a fost unitară în analizarea conflictelor juridice de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, declanșat de înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești care repuneau în vigoare norme juridice abrogate expres de autoritatea legiuitoare - Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.

Prin urmare, nu se poate ignora, la efectuarea stabilirii și plății drepturilor salariale, nivelul maxim de salarizare statuat prin hotărârile judecătorești definitive care stabilesc un cuantum și componente determinate ale drepturilor salariale avute și cuvenite de drept.

Rezultă astfel din motivarea instanței de contencios constitutional că neplata salariilor subsemnaților prin raportare la VRS 605,0225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătorești, reprezintă o încălcare a unui drept constitutional.

Este evident că, atât timp cât decizia Curții se referă la interpretarea prevederilor Constituției, aceasta este pe deplin aplicabilă și în speța de față.

Așadar, câtă vreme prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON.

Însă art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 prevede că:

"în situația în care, începând cu I ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcției salariile de functie, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", situație în care reclamanții au susținut că ar trebui să beneficieze de o salarizare inferioară (conform prevederilor din Legea nr. 153/2017), plafonată, deși valoarea VRS 605,225 a fost recunoscută prin decizii administrative și hotărâri judecătorești definitive și pentru viitor.

Aceste dispoziții limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a "majorărilor salariale reglementate" (evident de lege), deci nu si în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale.

Sintagma " majorărilor salariale reglementate", din cuprinsul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, are deci în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

În cazul în care dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 din 2017, s-ar interpreta în sensul că se aplică și în cazul majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, ar însemna în fapt ca, deși printr-o hotărâre judecătorească definitivă, au fost recunoscute anumite majorări salariale, hotărârea judecătorească să rămână fără efect, deci, pârâții să aibă posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă, prin care au fost recunoscute anumite majorări salariale, astfel încât, deși au obținut o astfel de hotărâre judecătorească definitivă, aceasta să nu producă efecte juridice, ceea ce este de nepermis.

Instanțele învestite cu o astfel de cerere, prin care se solicită egalizarea indemnizației de încadrare la nivel maxim aflat în plată, nu pot reține incidența art. 1 alin. (3) și 38 alin. (6) din Legea 153/2017, deoarece ar încălca considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, discriminarea existând în continuare, iar indemnizația de încadrare a reclamanților, în fapt, nu ar fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească recunoscuta prin actul administrativ contestat ci, ar fi într-un cuantum inferior.

Prin urmare, raportat la considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 se interpretează în sensul că nu sunt aplicabile în situația în care majorările salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești, respectiv recunoscute pe cale de consecința prin acte administrative - cum este cazul in speța de fata, în caz contrar nu s-ar respecta considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016 si s-ar ajunge la situația absurdă în care legiuitorul consacră nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească.

Față de argumentele prezentate, a solicitat să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) este de natură a încălca mențiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curtii Constituționale, Deciziei RIL nr. 7 din 2019, Deciziei nr. 23 din 2016 si a Deciziei nr. 36 din 2018 ale Înaltei Curți de Casație si Justiție.

In ceea ce privește al doilea capăt de cerere, cel al anulării în parte a actului administrativ, respectiv a art. 4 și a art. 6, prin care se limitează plata diferențelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare, în condițiile în care prin art. 1 se recunoaște acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016, au solicitat admiterea recursului.

Este nelegala si netemeinica interpretarea instanței de fond cu privire la limitarea plații drepturilor pe ultimii 3 ani anterior emiterii actului administrativ contestat, aceasta fiind in contradicție cu prevederile C. civ. invocate in susținerea cererii - prevederile art. 2537 pct. I coroborat cu art. 2541 C. civ.. referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție, prevederi legale carora instanța de fond nu le-a acordat nici o semnificatie.

Având în vedere faptul că la art. 1 din ordinul nr. 2295 se prevede faptul că salarizarea prin raportare la noua valoare de referință sectorială de VRS 605 RON (și nu de 484,18 cât a fost luat în considerare în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, au reiterat solicitarea de aplicare în speță a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 C. civ.. referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție.

Totodată, au susținut că sunt incidente prevederile art. 2506 alin. (4) C. civ.. și art. 2506 alin. (4) C. civ.., ordinul nr. 2295/2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea actului administrativ nr. 2295/2021, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Trebuie precizat faptul că termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiunea dacă nu a fost exercitat, or, de la data emiterii actului administrativ în prezent contestat curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea de la art. 4 si art. 6 din Ordinul nr. 2295/2021 este nelegală.

Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea recursului.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise, prin care a invocat excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată în raport de emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, și prin care a solicitat respingerea cererii de recurs a reclamanților, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente speței.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții F., B., E., C., A., D. și G. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar analizării argumentelor recurenților-reclamanți, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța apreciază că aceasta nu vizează recursul, ci reprezintă o apărare de fond și o precizare a situației existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Reclamantii au calitatea procurori în cadrul parchetelor din subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă verificarea legalității art. 2 și 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public, prin care s-au dispus următoarele: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 (art. 2); în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4).

S-au mai dispus prin ordin, în cazul personalului căruia VRS 605,225 i-a fost recunoscută prin hotărâri judecătorești, aplicarea acestuia în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătorești (art. 3).

În conformitate cu art. 6 din ordin, plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, acesta este, de asemenea, nefondat.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 01.08.2016, și, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Așadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate cu aplicarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție

Este necesar a se distinge și în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ.

Aplicând aceste considerente în cauză, este de observat că în cuprinsul ordinului se menționează că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele administrative supuse controlului de legalitate, emitenții acestora au menționat că salarizarea reclamanților se realizează începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, în condițiile în care se menționează "în condițiile prezentului ordin", iar dispoziția privind faptul că în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului, reflectă voința emitenților actelor de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actelor de recunoaștere.

Intimatul - pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care le sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător potrivit dispozitivului acestora (art. 3 din ordin), și drepturile recunoscute în mod voluntar prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție (potrivit articolului 4 din ordin).

Întrucât nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul - pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci se reflectă, în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, voința reală a acestora de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, limitarea prevăzută la art. 4 din ordin nu este nelegală.

Din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenția intimatului - pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, se reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Din conținutul ordinului, reiese că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești, pentru care plata se va face potrivit dispozitivului acestora.

Este de observat că recurenții-reclamanți nu au indicat, nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs, faptul că ar beneficia de vreun titlu executoriu provenit de la o instanță judecătorească în sensul recunoașterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, anterior datei emiterii ordinului contestat, respectiv 07.12.2021, astfel că situația acestora intră sub incidența art. 2 și art. 4 din ordinul litigios.

Recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea ordinului susținând că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești prin care instanțele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, respectiv prin invocarea egalizării drepturilor salariale.

Instanța de control judiciar nu poate primi acest argument și constată că hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamanții în acțiune, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la al doilea aspect critic invocat de recurenții-reclamanți, care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, acesta nu se mai impune a fi analizat, în condițiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale ale reclamanților au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018(în raport de Ordinul nr. 2295/07.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți A., E., C., G., B., F. și D. împotriva sentinței civile nr. 385 din 28 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.