ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 859/2025

Ședința publică din data de 19 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 16.03.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal sub număr unic de dosar x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. solicitând anularea hotărârii nr. 425/C/1768/VI-13/2022 din data de 17.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea pârâtului la:

i) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul;

ii) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, in sensul recalculării și plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, recalcularea și plata drepturilor salariate reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, așa cum s-a dispus la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru personalul propriu.

iii) revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 și a Ordinului nr. 2400 din 27.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate in anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, 5 și 38 alin. (3) lit. a) din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Prin sentința civilă nr. 2500 din data de 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate în cauză.

A respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că soluția pronunțată de instanța de fond este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Au arătat că dreptul reclamanților-recurenți la recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON a fost recunoscut prin hotărâri definitive, iar ordinele atacate au fost emise cu nerespectarea acestora.

Dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc o limită a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 222, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice.

Prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice (decizia CCR nr. 700/2019).

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

Ordinele de stabilire a drepturilor salariale emise de pârât cu nr. x din data de 07 decembrie 2021 și cu nr. x din 27.12.2021 sunt nelegale, raportat la titlurile executorii deținute de reclamanți, care astfel sunt lipsite de orice efecte începând cu data de 27.12.2021.

Totodată, recurenții au menționat o serie de hotărâri judecătorești, respectiv: sentința civilă nr. 339/23.02.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 4933/23.11.2021 a Curții de Apel Pitești, în cazul reclamanților B., A., C., D., E., F., G., M.; sentința civilă nr. 1398/15.12.2020 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1455/10.03.2022 a Curții de Apel Pitești în cazul reclamantului K.; sentința civilă nr. 313/1 1.02.2021 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia civilă nr. 2218/16.11.2022 a Curții de Apel Alba Iulia, în cazul reclamanților J. și H.; sentința civilă nr. 1010/13.04.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1737/23.11.2021 a Curții de Apel Pitești, în cazul reclamantului I. prin care instanțele de judecată au obligat pârâții (ordonatorii de credite) să plătească recurenților-reclamanți drepturile cuvenite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 "până la încetarea condițiilor de acordare", adică și pe viitor, fără vreo limitare temporală la nivelul anului 2022.

În raport cu cele expuse, au apreciat că instanța de fond a respins punctul 1 din cererea de chemare în judecată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept.

În ceea ce privește solicitarea de revocare/modificare parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016, și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, recurenții-reclamanți au susținut că, și în prezenta cauză, efectul întreruptiv al prescripției s-a produs de drept (ipso iuris), recunoașterea expresă a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului) fiind făcută de către intimat la 07.12.2021 (data emiterii Ordinului nr. 2295/2021), deci după împlinirea termenului general de prescripție, ceea ce a atras aplicabilitatea prevederilor art. 2506 alin. (4) și ale art. 2510 C. civ., nemaifiind necesară. emiterea niciunui act juridic de renunțare din partea intimatului.

În acest sens, au indicat o serie de hotărâri judecătorești, prin care s-a stabilit plata diferențelor de drepturi salariale către personal auxiliar de specialitate, personal din Direcția Națională de Probațiune, respectiv procurori din cadrul parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu data de 01.08.2016, fără a fi reținută incidența termenului de prescripție de 3 ani.

Având în vedere că, la art. 1 din Ordinul nr. 2295, se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referință sectorială de 605,225 RON (și nu de 484,18 cât a fost luat în considerarea în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, sunt aplicabile speței prevederile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție.

Totodată, au invocat incidența în cauză și a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind chiar actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 C. civ. care stipulează la art. 1 că după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel, iar recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

Prevederile art. 2 și art. 4 din ordinul/decizia contestate contrazic prevederile art. 1 și limitează, în mod nelegal și, în același timp, discriminatoriu, calcularea și plata diferențelor salariale, în raport de elemente extrinseci ordinului/deciziei.

Având în vedere că prin decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale s-a statuat că, "în vederea egalizării prevăzute de art. 3

1

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile/definitive, precum și faptul că există hotărâri judecătorești care au recunoscut același drept altor persoane din aceeași familie ocupațională, începând cu 01.08.2016, recurenții-reclamanți au apreciat că trebuie să li se recunoască și să se aplice tuturor VRS 605, începând cu 01.08.2016.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, art. 5 și art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, recurenții-reclamanți au susținut că, având în vedere indemnizațiile de încadrare și sporurile stabilite prin Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.202, cuantumul celor două sporuri trebuia calculat și stabilit în concordanță cu dispozițiile legale menționate mai sus.

Astfel, la stabilirea sporurilor trebuia avut în vedere cuantumul acestora rezultat pentru luna decembrie 2017 (calculat la o indemnizație de încadrare cu aplicarea VRS în valoare de 605,225), după care aplicată creșterea de 25 % prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017. În consecință, algoritmul folosit în calcularea și stabilirea celor două sporuri, respectiv aplicarea unui procent de 15% la indemnizația de încadrare plafonată, conduce la stabilirea unui cuantum redus al sporurilor în condițiile nerespectării dispozițiilor legale în vigoare.

Totodată, recurenții-reclamanți au considerat că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, deoarece suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci pe ordonator principal de credite (Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), raportat la fondul de salarii, iar nu la salariul de bază al fiecărui angajat.

Anexa V prevede în domeniul de activitate Justiție sporuri în cuantum maxim total de 45 %, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale, care derogă de la norma generală și se aplică prioritar, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală (specialia generalibus derogant).

Astfel, au apreciat că plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare, o interpretare și aplicare greșită a legii. Legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat.

Un alt argument cu privire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 este faptul că, deși în cuprinsul acestui articol, în cadrul plafonului de 30% din totalul bugetului pentru fiecare ordonator de credite, sunt prevăzute nu doar sporurile, ci și indemnizațiile de hrană și vacanțe, la acordarea acestor din urmă drepturi, nu s-a aplicat același raționament și nu s-au inclus cele două indemnizații în plafonul de 30%.

Totodată, au apreciat că sintagma "de până la", utilizată de legiuitor, are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferențiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod întâmplător, ci raportat la anumiți factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilității creării diferențelor de drepturi salariale.

Or, așa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de situații discriminatorii.

Spre exemplu, H.G nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului - cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiții de muncă, precum și condițiile de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare Justiție și Curtea Constituțională prevede la art. 6 singura modalitate posibilă prin care se poate acorda un cuantum diferit al unui spor, respectiv cel pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, numai în funcție de numărul de factori de risc sub influența cărora personalul își desfășoară activitatea, dintre cei prevăzuți la art. 5 din aceeași hotărâre.

Așadar, orice altă diminuare a cuantumului unui spor, în afara criteriilor prevăzute de un act normativ, cu atât mai mult neacordarea totală prin plafonarea cuantumului total al sporurilor, este nelegală.

În drept, au invocat motivul de casare prevăzut la art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză

Analizând sentința recurată, actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurenții-reclamanți și cu apărările intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Recurenții-reclamanți au contestat ordinul nr. 2295/07.12.20221, pus în aplicare prin ordinul nr. 2400/27.12.2021, contestație respinsă prin hotărârea nr. 426/C/1768/VI-13/2022 din 17.02.2022 a procurorului general al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ulterior formulând acțiunea ce face obiectul prezentei cauze.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 16.03.2019.

Pe fondul cauzei, a respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, recurenții-reclamanți formulând critici de nelegalitate din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a normelor de drept substanțial incidente, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Concret, criticile recurenților-reclamanți vizează, pe de o parte, aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, recurenții solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 1.08.2016, și, pe de altă parte, eronata stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Totodată, criticile de nelegalitate ale Ordinului nr. 2295/07.12.2021 au vizat și modalitatea de calcul a celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, 5 și 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conținutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În susținerea capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, recurenții-reclamanți au invocat următoarele sentințe:

a) sentința civilă nr. 339/23.02.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 4933/23.11.2021 a Curții de Apel Pitești, prin care reclamanții B., A., C., D., E., F., G., M. au beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 15.06.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON;

b) sentința civilă nr. 1398/15.12.2020 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1455/10.03.2022 a Curții de Apel Pitești prin care reclamantul K. a beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 15.06.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON;

c) sentința civilă nr. 1010/13.04.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1737/24.03.2022 a Curții de Apel Pitești prin care reclamantul I. a beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 29.09.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON;

d) sentința civilă nr. 313/11.02.2021 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia civilă nr. 2218/16.11.2022 a Curții de Apel Alba Iulia prin care reclamanții J. și H. au beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 01.10.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON;

e) sentința civilă nr. 2887/23.11.2021 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia nr. 2072/02.11.2022 prin care reclamantul L. a beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 04.11.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON.

Așadar, recurenții reclamanți dispun de hotărâri judecătorești executorii prin care drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu datele menționate în hotărârile respective, fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Executarea acestor hotărâri se va face potrivit dispozitivului acestora, în concordanță cu prevederile art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, aspect ce impune eliminarea mențiunii aplicării art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 din art. 2 al ordinului nr. 2295/2021, în mod corespunzător pentru fiecare reclamant.

În consecință, Înalta Curte va reține ca fondate criticile recurenților-reclamanți sub acest aspect.

În schimb, argumentele recurenților-reclamanți în sensul că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016 și nu cu 3 ani anterior emiterii ordinului contestat, criticile referitoare la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON nu sunt întemeiate.

Înalta Curte reține că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Nu sunt justificate nici argumentele recurenților-reclamanți în sensul că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești care recunosc dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, nu pot fi primite, instanța de control judiciar constatând că hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamanții în acțiune, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la ultimul aspect invocat de recurenții-reclamanți, care vizează modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, 5 și 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este neîntemeiat.

Astfel, în deplin acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că ordinul contestat a fost emis cu aplicarea corectă a art. 38 alin. (3) și (6), precum și art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Sporurile sunt definite în art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind elemente ale salariului lunar/soldei lunare, acordate ca procent la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, în condițiile legii, pentru fiecare categorie de personal, iar la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a aceleiași legi sunt reglementate categoriile de sporuri de care beneficiază personalul din sistemul justiției și procentele acestora.

În egală măsură, legiuitorul a prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege o limită generală a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, stipulând că suma acestora, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție sau salariilor de funcție, soldelor de grad sau salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă sau salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a celor lunare.

În acest context, întrucât sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, rezultă fără putință de tăgadă că legiuitorul a conferit ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dreptul de apreciere impunându-se a fi exercitat în limitele prevăzute de lege, adică supus unei duble condiționări. Astfel, la nivel individual, cele trei categorii de sporuri reglementate la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii nr. 153/2017, ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.

Or, marja de apreciere la care s-a făcut referire în precedent implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, din modul în care au fost reglementate cele trei categorii de sporuri, și anume "de până la", reiese opțiunea legiuitorului potrivit căreia sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 153/2017 stabilește că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII."

În concluzie, se constată că stabilirea cuantumului sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege la art. 25, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu, soluția respectivă ținând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice. Aceasta, întrucât responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, au obligația să stabilească drepturile salariale și să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

În acest sens este și jurisprudența consacrată a instanței de contencios constituțional, aceasta reținând că soluția legislativă a limitării sporurilor nu este o noutate, anterior Legii-cadru nr. 153/2017 fiind reglementată în mod similar prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 184/2010, cu modificările și completările ulterioare, și prin dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, context în care s-a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări. (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020).

Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ.

Pe cale de consecință, se reține că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depășit, poate comporta diferențieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiți ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, constatând că aspectele invocate de recurenții-reclamanți prin cererea de recurs se confirmă parțial, în sensul celor arătate în precedent, Înalta Curte va admite recursul, modificând în mod corespunzător sentința atacată.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și cu art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată, și va anula în parte hotărârea nr. 425/C/1768/VI-13/2022 și art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 în ceea ce privește aplicarea 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în limita situației salariale a recurenților reclamanți. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate care nu au fost criticate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., toți prin mandatar A., împotriva sentinței civile nr. 2500 din data de 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte hotărârea nr. 425/C/1768/VI-13/2022 și art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 în ceea ce privește aplicarea 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în limita situației salariale a recurenților reclamanți.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată.

Menține sentința în ce privește soluția dată asupra excepțiilor.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.