ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3298/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în data de 08.03.2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. au formulat o plângere, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva Hotărârii nr. 151/C/490/VI-13/2022 din data de 01.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând:

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 524 din 28 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate. Totodată, a respins cererea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 524 din 28 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii plângerii formulate împotriva hotărârii nr. 151/C/490/VI-13/2022 din data de 01.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă contestația formulată de împotriva Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin hotărârea instanței de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat, în mod expres, obligarea pârâtului la:

În acest sens, au arătat că la art. 1 din Ordinul nr. 2295 se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referință sectorială de 605,225 RON (și nu de 484,18 cât a fost luat în considerarea în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, fiind aplicabile speței prevederile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție.

Totodată, au invocat incidența în cauză și a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 C. civ. care stipulează la art. 1 că după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Având în vedere aceste aspecte, în urma emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenții-reclamanți au considerat că sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON față de VRS 484,18 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

De asemenea, au apreciat că prin art. 3 din ordinul contestat unde se menționează că "în cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești", și prin art. 6 care prevede că "plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege", s-a limitat în mod nelegal calcularea și plata diferențelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripție de 3 ani la care s-a renunțat la art. 1 din ordinul contestat.

Au mai precizat faptul că termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat, ori, așa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii actului administrativ în prezent contestat curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea de la art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 este nelegală.

Pe cale de consecință, recunoașterea dreptului are drept efect și plata acestuia din momentul recunoașterii, respectiv 01 august 2016, și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat - luna decembrie 2018.

În ceea ce privește punctul 2, recurenții-reclamanți au învederat că potrivit dispozițiilor art. 4 și 5 din Anexa V, capitolul VIII a Legii nr. 153/2017, pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat. Condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens.

Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare.

Potrivit art. 7 lit. i) din Legea nr. 153/2017, sporul reprezintă un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, în condițiile legii, pentru fiecare categorie de personal.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 - Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Astfel, având în vedere indemnizațiile de încadrare și sporurile stabilite prin Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cuantumul celor două sporuri trebuia calculat și stabilit în concordanță cu dispozițiile legale menționate mai sus. În acest sens, la stabilirea sporurilor trebuia avut în vedere cuantumul acestora rezultat pentru luna decembrie 2017 (calculat la o indemnizație de încadrare cu aplicarea VRS în valoare de 605,225), după care aplicată creșterea de 25 % prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017. În consecință, algoritmul folosit în calcularea și stabilirea celor două sporuri, respectiv aplicarea unui procent de 15% la indemnizația de încadrare plafonată, conduce la stabilirea unui cuantum redus al sporurilor în condițiile nerespectării dispozițiilor legale în vigoare.

Totodată, recurenții-reclamanți au considerat că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, deoarece suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci pe ordonator principal de credite (Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), raportat la fondul de salarii, iar nu la salariul de bază al fiecărui angajat.

Anexa V prevede în domeniul de activitate Justiție sporuri în cuantum maxim total de 45 %, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale, care derogă de la norma generală și se aplică prioritar, chiar și atunci când norma specială este mai veche decât norma generală (specialia generalibus derogant).

Astfel, au apreciat că plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare, o interpretare și aplicare greșită a legii. Legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat.

Un alt argument cu privire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 este faptul că, deși în cuprinsul acestui articol, în cadrul plafonului de 30% din totalul bugetului pentru fiecare ordonator de credite, sunt prevăzute nu doar sporurile, ci și indemnizațiile de hrană și vacanțe, la acordarea acestor din urmă drepturi, nu s-a aplicat același raționament și nu s-au inclus cele două indemnizații în plafonul de 30%.

Totodată, au apreciat că sintagma "de până la", utilizată de legiuitor, are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferențiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod întâmplător, ci raportat la anumiți factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilității creării diferențelor de drepturi salariale.

Or, așa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de situații discriminatorii.

Spre exemplu, H.G nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului - cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiții de muncă, precum și condițiile de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare Justiție și Curtea Constituțională prevede la art. 6 singura modalitate posibilă prin care se poate acorda un cuantum diferit al unui spor, respectiv cel pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, numai în funcție de numărul de factori de risc sub influența cărora personalul își desfășoară activitatea, dintre cei prevăzuți la art. 5 din aceeași hotărâre.

Așadar, orice altă diminuare a cuantumului unui spor, în afara criteriilor prevăzute de un act normativ, cu atât mai mult neacordarea totală prin plafonarea cuantumului total al sporurilor, este nelegală.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție nu au formulat întâmpinare.

În dimineașa ședinței a transmis prin email note scrise prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect în raport emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 13 iunie 2024, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenții-reclamanți, constată că recursul este nefondat.

2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Totodată, criticile de nelegalitate ale Ordinului nr. 2295/07.12.2021 au vizat și modalitatea de calcul a celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, 5 și 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Preliminar analizării argumentelor recurenților-reclamanți, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond și o precizare a situației faptice existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

În plus, lecturând cererea de recurs, instanța de control judiciar reține că recurenții-reclamanți nu mai susțin criticile cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, fiind criticat doar raționamentul primei instanțe referitor la aplicarea termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, solicitându-se calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, precum și modalitatea de calcul a sporului de risc și confidențialitate și a sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, 5 și 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Așadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conținutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Este de observat că recurenții-reclamanți nu au indicat, nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs, faptul că ar beneficia de vreun titlu executoriu provenit de la o instanță judecătorească în sensul recunoașterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, anterior datei de emiterii ordinului contestat, respectiv 07.12.2021, astfel că situația acestora intră sub incidența art. 2 și art. 4 din ordinul litigios, ce au fost de altfel contestate împreună cu art. 6 din același ordin vizând plata drepturilor respective.

Recurenții-reclamanți invocă nelegalitatea ordinului susținând că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești prin care instanțele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată. Instanța de control judiciar nu poate primi acest argument și constată că hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamanții în acțiune, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la al doilea aspect invocat de recurenții-reclamanți care vizează modificarea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării și plății celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc și confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispozițiilor art. 4, 5 și 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este neîntemeiat.

Astfel, în deplin acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că odinul contestat a fost emis cu aplicarea corectă a art. 38 alin. (3) și (6), precum și art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Pe lângă considerentele primei instanțe referitoare la Decizia nr. 15/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare în acțiunile prin care personalul auxiliar din cadrul instanțelor și al parchetelor, căruia i s-au aplicat, începând cu data de 1 ianuarie 2018, dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu cele ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și i s-au stabilit sporuri în cuantum de 30%, a solicitat acordarea de sporuri în cuantum maxim de 45%, prin raportare la personalul auxiliar din cadrul altor curți de apel, instanța de control judiciar reține următoarele:

Sporurile sunt definite în art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind elemente ale salariului lunar/soldei lunare, acordate ca procent la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, în condițiile legii, pentru fiecare categorie de personal, iar la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a aceleiași legi sunt reglementate categoriile de sporuri de care beneficiază personalul din sistemul justiției și procentele acestora.

În egală măsură, legiuitorul a prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege o limită generală a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, stipulând că suma acestora, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție sau salariilor de funcție, soldelor de grad sau salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comadă sau salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a celor lunare.

În acest context, întrucât sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, rezultă fără putință de tăgadă că legiuitorul a conferit ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dreptul de apreciere impunându-se a fi exercitat în limitele prevăzute de lege, adică supus unei duble condiționări. Astfel, la nivel individual, cele trei categorii de sporuri reglementate la art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii nr. 153/2017, ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare.

Or, marja de apreciere la care s-a făcut referire în precedent implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, din modul în care au fost reglementate cele trei categorii de sporuri, și anume "de până la", reiese opțiunea legiuitorului potrivit căreia sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 153/2017 stabilește că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII."

În concluzie, se constată că stabilirea cuantumului sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege la art. 25, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu, soluția respectivă ținând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice. Aceasta, întrucât responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, au obligația să stabilească drepturile salariale și să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

În acest sens este și jurisprudența consacrată a instanței de contencios constituțional, aceasta reținând că soluția legislativă a limitării sporurilor nu este o noutate, anterior Legii-cadru nr. 153/2017 fiind reglementată în mod similar prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 184/2010, cu modificările și completările ulterioare, și prin dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, context în care s-a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări. (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020).

Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ.

Pe cale de consecință, se reține că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depășit, poate comporta diferențieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiți ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond nici din această ultimă perspectivă reliefată, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința menținerii sentinței de fond sub aspectele criticate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. împotriva sentinței civile nr. 524 din 28 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.