ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1968/2025

Ședința publică din data de 3 aprilie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 2400/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul recalculării drepturilor salariale prin înlăturarea plafonării instituite, asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 2400/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul acordării indemnizației de conducere pentru funcția de procuror general, procuror general adjunct, respectiv procuror șef secție urmărire penală; recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

Prin sentința nr. 153 din 30 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției, invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiate.

A respins acțiunea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

Recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E. au formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 153 din 30 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022.

Recursul este formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii cu privire la capetele 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, respectiv anularea parțială a ordinului menționat și recalcularea drepturilor salariale cu actualizarea sumelor potrivit indicelui ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

În motivarea recursului, recurenții arată că instanța de fond a respins în mod neîntemeiat acțiunea, reținând că prin Ordinul de salarizare nr. 2400/2021, emis în aplicarea Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al PÎCCJ, s-a avut în vedere aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a art. 38 alin. (6) din această lege, prevederi care nu au fost declarate neconstituționale. Instanța a apreciat că nu pot fi analizate aspecte de nelegalitate prin raportare la alte elemente salariale, cum este de exemplu neacordarea indemnizației de conducere, considerente pe care recurenții le apreciază ca fiind eronate și contrare dispozițiilor legale incidente.

Primul motiv de recurs vizează înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, sens în care au invocat faptul că dreptul pretins a fost recunoscut ulterior chiar de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin emiterea Ordinului nr. 551 din 12 aprilie 2023, care în art. 1 dispune cu privire la salarizarea procurorilor cu luarea în considerare a valorii de referință sectoriale de 605,225 RON, începând cu data de 7 decembrie 2018, fără a fi afectat de aplicarea dispozițiilor reglementate de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017.

S-a arătat că dreptul la această valoare de referință era recunoscut și cuvenit unor magistrați încă din luna iunie 2017, astfel încât, în conformitate cu jurisprudența consolidată și hotărârile judecătorești definitive existente, acesta trebuia menținut fără a fi afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. În consecință, drepturile salariale au fost recalculate și menționate în anexa la Ordinul nr. 551/2023, pentru fiecare funcție de procuror, atât de conducere, cât și de execuție.

Recurenții arată că, în aplicarea Ordinului nr. 551/2023, au fost emise alte acte administrative prin care s-a stabilit salarizarea personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, precum și a procurorilor de la diverse niveluri ale sistemului judiciar: Ordinul nr. 568/21.04.2023, Ordinul nr. 588/26.04.2023 și Ordinul nr. 589/26.04.2023, toate având ca efect înlăturarea plafonării și recalcularea drepturilor salariale.

În acest context, recurenții susțin că cererea lor inițială privind eliminarea plafonării din Ordinul nr. 2400/2021 era întemeiată, iar pe cale de consecință, sunt îndreptățiți la plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada litigioasă, actualizate cu indicele ratei inflației și dobânda legală, precum și la acordarea indemnizației de conducere corespunzătoare funcțiilor de procuror general, procuror general adjunct și procuror-șef secție urmărire penală.

Al doilea motiv de recurs privește neacordarea indemnizației de conducere, motivul pentru care a fost respinsă cererea de către instanța de fond fiind acela că ordinul contestat a fost emis în aplicarea Ordinului Procurorului General al PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021, astfel că nu pot fi analizate aspecte de nelegalitate prin raportare la alte elemente salariale. Recurenții susțin că această apreciere este neîntemeiată și solicită constatarea nelegalității modului de stabilire a drepturilor salariale fără includerea indemnizației de conducere pentru funcțiile de procuror general, procuror general adjunct și procuror-șef secție urmărire penală, invocând incidența art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora se acordă o indemnizație de conducere pentru aceste funcții, și faptul că nu există nicio dispoziție legală care să limiteze aplicarea acestui spor la nivelul anului 2022.

Funcțiile de conducere se exercită și anterior acestui an, iar acordarea indemnizației de conducere reprezintă o recunoaștere a responsabilităților și complexității atribuțiilor specifice.

Recurenții arată că aplicarea acestui spor nu constituie o extindere nelegală a drepturilor salariale, ci o aplicare firească a art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V, care trebuie interpretat și aplicat efectiv. În sprijinul acestei interpretări, invocă și nota de la Capitolul I, lit. B), din aceeași anexă, unde se explică noțiunea de "vechime în funcție" și se prevede că indemnizația de încadrare include sporul de vechime corespunzător gradației, ceea ce presupune că asupra acesteia trebuie aplicate și celelalte sporuri specifice familiei ocupaționale "Justiție". Prin urmare, aceleași reguli trebuie să fie aplicabile și indemnizațiilor de încadrare care nu ating limita maximă prevăzută pentru anul 2022.

Recurenții susțin că majorarea prevăzută de aceste dispoziții trebuie aplicată efectiv la stabilirea indemnizației de încadrare, scopul fiind remunerarea la un nivel superior a posturilor de conducere din sistemul judiciar, comparativ cu funcțiile de execuție. În cazul instanțelor de judecată, magistrații care ocupă funcții de conducere beneficiază de această indemnizație, fără a exista motive care să justifice o diferență de tratament în privința procurorilor.

În concluzie, recurenții solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței civile nr. 153/2023 și admiterea cererii de chemare în judecată în ceea ce privește capetele 2 și 3, respectiv anularea parțială a Ordinului nr. 2400/27.12.2021 în sensul acordării indemnizației de conducere pentru funcțiile menționate, precum și recalcularea drepturilor salariale, actualizarea acestora cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

Ministerul Public a formulat Note scrise prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat, invocând următoarele:

Excepția rămânerii fără obiect - întrucât prin Ordinul nr. 551/12.04.2023 s-a dispus deja recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

S-a arătat că nu a existat nicio renunțare la prescripția dreptului material la acțiune, întrucât Ordinul nr. 2295/2021 condiționează aplicarea drepturilor de respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, conform art. 2517 C. civ., iar această limită este menționată expres și în preambulul ordinului.

Majorările prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea nr. 153/2017 au fost deja aplicate la indemnizațiile maxime din grilă, funcțiile de conducere având aceleași drepturi indiferent de vechime, iar după Ordinul nr. 551/2023 s-au instituit grile distincte în funcție de vechime.

În temeiul jurisprudenței Curții Constituționale (deciziile nr. 289/2005, 693/2006, 108/2006) și CEDO (Kechko c. Ucrainei, Wieczorek c. Poloniei), s-a susținut că legiuitorul are competența exclusivă de a modifica, suspenda sau anula sporuri ori de a stabili sistemul de salarizare, statul având marjă largă de apreciere în politica sa salarială.

Prin urmare, s-a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

a/Referitor la criticile de nelegalitate privitoare la ridicarea plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte constată în urma analizei înscrisurilor depuse la dosar că, ulterior pronunțării sentinței atacate, Procurorul General al PÎCCJ a emis Ordinul nr. 551/12.04.2023 prin care s-a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale procurorilor prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 07.12.2018, fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Ordinul menționat produce efecte pentru întreaga categorie profesională vizată, inclusiv pentru recurenții-reclamanți, ceea ce echivalează cu recunoașterea și satisfacerea pretențiilor acestora referitoare la eliminarea plafonării, astfel cum au fost formulate prin primul capăt al cererii introductive.

Întrucât împrejurarea care a determinat formularea acestui capăt de cerere a fost rezolvată în cursul procesului de autoritatea emitentă a actului administrativ contestat, în sensul pretins de reclamanți, instanța de recurs reține că cererea acestora privind ridicarea plafonului instituit în temeiul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ca urmare a aplicării VRS 605,225 RON, a devenit lipsită de obiect.

În consecință, se va reține că în cauză este incident cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat din oficiu de instanță la termenul de judecată din data de 31.10.2024, lipsa obiectului cererii atrăgând în tremeiul art. 498 alin. (2) C. proc. civ. casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii de anulare parțială a Ordinului de salarizare nr. 2400/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește înlăturarea plafonării instituite de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, ca rămasă fără obiect.

b/În ceea ce privește critica de nelegalitate adusă modului de soluționare a cererii privind stabilirea drepturilor salariale lunare prin valorificarea indemnizațiilor de conducere, reclamanții susținând că pentru funcțiile de procuror general, procuror general adjunct și procuror-șef secție urmărire penală trebuia aplicat sporul de conducere prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, independent de momentul atingerii nivelului maxim al grilei de salarizare, Înalta Curte va reține că prin notele scrise formulate de Ministerul Public - PÎCCJ s-a arătat că majorările corespunzătoare au fost aplicate la indemnizațiile maxime, fără diferențiere pe vechime, și că, în urma Ordinului nr. 551/2023, s-au stabilit grile distincte pentru funcțiile de conducere, fără însă a se transmite instanței de recurs o precizare concretă privind includerea efectivă a indemnizației de conducere în salariile reclamanților.

Prin urmare, nu se poate reține că acest capăt de cerere ar fi rămas fără obiect, apărările intimatului formulate în acest sens impunându-se a fi respinse.

În analiza criticilor de nelegalitate formulate în recurs, Înalta Curte va avea însă în vedere că, fiind investită cu verificarea modalității de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (1) lit. b) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2400/27.12.2021, instanța de fond s-a rezumat în a reține că ordinul contestat a fost emis în aplicarea ordinului general nr. 2295/07.12.2021, neavând ca obiect stabilirea altor drepturi salariale ale reclamanților, astfel că solicitarea de acordare a indemnizațiilor de conducere excedează limitelor actului administrativ.

Înalta Curte constată că aceste dezlegări ale instanței de fond sunt eronate, fiind date cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

În acest sens, instanța de recurs observă că Ordinul nr. 2400/2021 al Procurorului general al PÎCCJ determină în Anexa nr. 3 cuantumul indemnizațiilor lunare ale magistraților procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și de la Parchjetul de pe lângă Tribunalul Bacău, inclusiv ale recurenților reclamanți, realizând calculul acestor drepturi prin raportare la diferitele elemente salariale aplicate în acest scop, astfel cum sunt identificate în tabelul din Anexă.

Așadar, contrar concluziilor instanței de fond, actul de salarizare atacat stabilește cuantumul indemnizațiilor lunare ale reclamantilor, precum și componentele salariale relevante în stabilirea acestui cuantum, prin cererea de chemare în judecată criticile formulate fiind chiar în legătură cu modul de calcul al acestor elemente componente pretins a fi eronat aplicate.

Or, potrivit art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017:

"(...) personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație (...)".

Cum actul atacat este un act de stabilire a drepturilor salariale, legea permițând un control de legalitate din această perspectivă, instanța de contencios administrativ chemată să cenzureze legalitatea actului de salarizare avea obligația de a verifica, în concret, dacă modul de stabilire a cuantumului indemnizațiilor lunare ale reclamanților respectă întocmai legea în temeiul căreia a fost emis și, în concret, dacă emitentul actului trebuia să aibă în vedere, ori a avut în concret în vedere, cu ocazia stabilirii indemnizațiilor lunare, prevederile art. 10 alin. (1) lit. b) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, aspect ce trebuia analizat prin raportare la situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți și criticile formulate de aceștia.

Prin aceea că nu a procedat în acest mod, în realitate nu s-a realizat o cercetare a fondului celui de-al doilea capăt de cerere, ceea ce a condus la eronata aplicare a legii unei situații de fapt incomplet dezlegate, de natură a atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare pentru verificări de fond suplimentare, în temeiul art. 497 C. proc. civ. rap. la art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Aceeași soluție se impune si cu privire la cererile reclamantilor de recalculare a drepturilor, de actualizare a diferențelor salariale cu indicele de inflatie și de plată a dobânzii legale, având în vedere caracterul accesoriu al acestora în raport de cererea în anularea parțială a Ordinului nr. 2400/2021.

În rejudecare, în analiza celui de-al doilea capăt de cerere și a cererilor accesorii, instanța de fond va avea în vedere toate criticile formulate de reclamanti, precum și faptul că la data de 18.11.2024 a fost pronunțată Decizia nr. 85/2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2024, în care Înalta Curte a fost chemată să se pronunțe cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă, în cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", indemnizația cuvenită pentru funcția de conducere (indemnizație de încadrare și sporuri aferente) se stabilește potrivit art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII secțiunea a 2-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare." Totodată, instanța de fond va cerceta în rejudecare apărările din recurs ale intimatului privind utilizarea efectivă a majorărilor prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. b) din anexa V la Legea nr. 153/2017, anterior și ulterior emiterii Ordinului PÎCCJ nr. 551/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți D., C., A., E. și B. împotriva sentinței civile nr. 153 din 30 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și în rejudecare:

Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea având ca obiect anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 2400/27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește înlăturarea plafonării instituite de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017.

Trimite spre rejudecare cererile privind anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 2400/27.12.2021, în sensul acordării indemnizației de conducere pentru funcția de procuror general, procuror general adjunct, procuror șef secție urmărire penală, de recalculare a drepturilor salariale prin actualizarea cu indicele ratei inflației și de acordare a dobânzii legale.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 3 aprilie 2025.