ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4363/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI au formulat plângere împotriva Ordinului ministrului justiției nr. 435/C din 05.02.2020 și a adresei nr. x/2020 din 04.03.2020, emisă de către Ministerul Justiției, ca răspuns la contestația formulată de reclamanți, prin care au solicitat următoarele:

- anularea anexelor la ordinul ministrului justiției nr. 435/C din 05.02.2020, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale începând cu data de 01.01.2020;

- reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare brute lunare și a celorlalte drepturi salariale, în perioada 01.01.2017-01.01.20201, precum și pentru viitor, pe baza unei valori de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON (cuantum ce reprezintă VRS de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016);

- obligarea pârâtului la plata diferențelor bănești corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizației cuvenite potrivit pct. 1, sume actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.01.2017 -26.02.2017.

A respins cererea pentru această perioadă, ca prescrisă.

A admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

A anulat în parte Ordinul nr. 435/C/05.02.2020 și adresa din 04.03.2020 emise de pârât în ceea ce privește data recalculării indemnizațiilor de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON (valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016).

A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 26.02.2017, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON(valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) .

A obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant diferențele salariale rezultate începând cu data de 26.02.2017 și până la emiterea noilor ordine, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de fond face trimitere la situația consilierilor de probațiune în general și la sentința civilă nr. 1668/12.11.2019, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/2019, prin care Direcția Națională de Probațiune a fost obligată sa plătească fiecărui reclamant din respectivul dosar diferența dintre drepturile încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25 prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016 la zi.

Precizează în primul rând că în acest dosar a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, iar pârâta Direcția Națională de Probațiune a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1668/12.11.2019, a Tribunalului Caras Severin, acesta fiind soluționat de Curtea de Apel Timișoara prin respingerea apelului Directei Naționale de Probațiune, decizie civilă nr. 286/24.04.2020.

În calea de atac a apelului, Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 286/24.06.2020 (anexată în copie), a înlocuit considerentele sentinței, reținând clar că VRS acordat este 484,18 tei, nu 605,222 RON.

Astfel, instanța de apel a menținut soluția pronunțată de prima instanța prin sentința apelată "căreia îi vor fi substituite parțial considerentele în privința modului în care sunt calculate în prezent salariile reclamanților și a referirilor la o valoare de referință. sectorială de 605.225 RON".

În considerarea argumentelor care au fost invocate și în cuprinsul sentinței menționate, Curtea a constatat că "este întemeiată susținerea apelantei potrivit căreia majorarea de 25% statuată în favoarea reclamanților prin art. 1ll din O.U.G. nr. 20/2016 are ca bază de calcul, așa cum însăși dispoziția statuează în mod expres, salariul de bază brut aferent lunii iulie 2016, iar nu vaiaorea de referință sectorială..."

Însă instanța de fond a raportat soluția pronunțată la categoria profesională a consilierilor de probațiune din cadrul Direcției Naționale de Probațiune, care au obținut o hotărâre judecătorească în baza unor dispoziții legale care nu sunt aplicabile decât acestei categorii de personal și în care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.

În orice caz, modalitatea de aplicare a creșterii de 25% prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție", contrar celor reținute de instanța de fond.

Astfel, pe de o parte, aceste dispoziții legale nu se aplică categoriei profesionale din care fac parte intimații, iar pe de altă parte nici nu există la acest moment în cadrul familiei ocupaționale din justiție personal care să beneficieze de indemnizația de încadrare calculată și plătită prin raportare la o valoare de referință sectorială de în cuantum de 605,225 RON.

În acest sens, dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevede în mod clar că:

"începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/solde lor funcției de bază/salarii lor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016".

Spre deosebire de Legea nr. 293/2015, prin care s-a prevăzut în mod expres faptul că majorarea cu 10% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015 se aplică și cuantumului sporurilor, indemnizațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizația brută, opțiunea legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, cu completările a fost una diferită, în sensul că a făcut o netă distincție între cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salarii lor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare (art. 1 alin. (1), pe de o parte, și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2), pe de altă parte.

Ținând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creșterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială.

De altfel, unele instanțe s-au pronunțat deja definitiv în privința pretențiilor formulate de consilierii de probațiune și au statuat că procentul de 25% se aplică numai la salariul de bază și nu la alte elemente de salarizare (cum este cazul sporurilor ori al VRS).

În mod direct, cu privire la respingerea majorării de 25% prin acordarea unei VRS de 605,225 RON, s-au pronunțat deja unele instanțe. De exemplu, astfel de acțiuni au fost respinse de Tribunalul Mureș, prin sentința civilă nr. 1181/17.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, de Tribunalul Vrancea, prin sentința civilă nr. 486/30.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, respectiv de Tribunalul Vrancea prin sentința civilă 486/30.10.2019, împotriva căreia reclamanții au formulat apel, respins de Curtea de Apel Galați prin decizia civilă nr. 404/din 09.07.2020, nr. dosar. x/91.2019.

Totodată, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017:

"(6) în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, potrivit dispozițiilor legale mai sus citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite, indemnizațiile stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

În ceea ce privește discriminarea implicită constatată de instanța de fond, raționamentul se bazează pe premisa eronată că personalului din familia ocupațională "Justiție" i se aplică valori sectoriale de referință diferite.

Interpretând dispozițiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, așa cum am arătat mai sus, reiese că începând cu august 2016 a fost acordată în favoarea consilierilor de probațiune o creștere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valorii de referință sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probațiune.

Cu atât mai puțin a avut loc o majorare a valorii de referință sectorială aplicabile în familia ocupațională "Justiție", așa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeași valoare de referință sectorială aplicată la nivelul instanțelor judecătorești, întrucât nu ne aflăm în prezenta unor VRS diferite.

În realitate, dispozițiile legale invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probațiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, așa că nu poate fi reținută vreo discriminare. Fiind vorba de profesiuni distincte, reglementate prin statute diferite, situația reclamanților-intimați nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probațiune,

Prin Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției în mai multe dosare, constatând că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să te înlocuiască cu norme create pe cate judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

Pentru a pronunța aceste soluții, Curtea Constituțională a reținut în considerentele acestor decizii că:

"Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituționat, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.".

Aceste aspecte au fost reținute și în cuprinsul Decizizi CCR nr. 838/2009, "Curtea Constituțională a constatat și cu alte ocazii neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Este cazul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituționale, printre altele, dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 99 din 8 februarie 2007, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 51/2020 Curtea Constituțională a rețint că în pronunțarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 se sprijină pe considerente privind echitatea și principiul egalității în drepturi a cetățenilor, enunțate atât la nivel legal, cât și la nivel constituțional și internațional, instanța supremă apreciind că "pentru toate categoriile de personal aflate în situații identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică unde sunt încadrați" (paragraful 47).

Cu privire la acordarea pretențiilor solicitate în continuare (inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017), vă rugăm să constatați, pe de o parte, că, întrucât este afirmat un drept viitor, care nu s-a născut încă, reclamanții-intimați nu au justificat un interes actual, iar pe de altă parte salarizarea acestora nu ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017.

Având în vedere faptul că salariul presupune prestații periodice succesive, că dreptul la fiecare prestație succesivă se naște distinct și numai în măsura prestării activității, vă rugăm să constatați că pentru fiecare prestație lunară în parte trebuie verificat în ce măsură dreptul este născut, actual.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței recurate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 ianuarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de o4 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, în ceea ce privește solicitarea recurentului-pârât faăcută prin notele de ședință depuse la 26 septembrie 2022 de a se lua act de emiterea Ordinului MJ nr. 6247/C/30.12.2021 prin care se confirmă recunoașterea pe cale aministrativă a drepturilor solicitate prin cererea de chemare în judecată de către intimații-reclamanți, și astfel să se constate ca rămasă fără obiect cauza, apreciază că solicitarea recurentului nu este întemeiată.

În cauză, Ordinul MJ nr. 6247/C/30.12.2021 dispune instituirea drepturilor salariale în forma cerută de intimații-reclamanți, începând cu data emiterii acestui nou act adminsitrativ, iar cererea acestora de chemare în judecată presupune acordarea acestor drepturi salariale și pentru perioada trecută.

În aceste condiții, în cauză, excepția lispei de obiect a cauzei nu este întemeiată, instanța de recurs urmând a efectua analiza cererii de recurs în limita criticilor invocate de recurentul-pârât și a motivului de casare subscris acestora.

Cu privire la starea litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că reclamanții au solicitat anularea parțială a Ordinului nr. 435/C/05.02.2020 al Ministrului Justiției și emiterea unor noi ordine de salarizare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care să se adauge și majorarea de 25% prevăzută de art. III O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 08.08.2016, la zi, având în vedere sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin. secția I civilă - Complet specializat - conflicte de muncă și de asigurări sociale în cadrul dosarului nr. x/2019

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a răspuns solicitării reclamanților prin adresa nr. x/04.03.2020, prin care și-a exprimat explicit refuzul de soluționare favorabilă, invocând în esență că la data de 08.08.2016 nu au fost stabilite prin ordin al ministrului justiției pentru nici un judecător drepturi salariale în raport de valoarea de referință de 605,225 RON nu exista în sistemul de justiție o indemnizație calculată funcție de un VRS de 405 majorat cu 10%. A menționat că hotărârea judecătorească invocată nu este definitivă, iar reclamanții din respectivul dosar au calitatea de personal de probațiune(consiliero de probațiune în cadrul Serviciului de Probațiune Caraș - Severin) al cărui statut este reglementat de Legea nr. 123/2006, iar în cadrul respectivului dosar s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției. De asemenea a precizat că din analiza art. III O.U.G. nr. 20/2016 corob. cu art. II alin. (1) Legea 293/2015 rezultă că majorarea de 25% a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu valoarea de referință sectorială, și a fost aplicabilă unei alte categorii profesionale, respectiv personalului de probațiune, iar nu categoriei profesionale a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurentul-pârât a susținut că, modalitatea de aplicare a creșterii de 25% propusă de intimați, prin care se obține o VRS de 605,225 RON este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat expres și exclusiv cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii în probațiune, iar nu o VRS aplicabilă familiei ocupaționale justiție, astfel că nu se aplică categoriei profesionale a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, iar în acest moment nu există în cadrul familie ocupaționale justiție personal care să beneficieze de indemnizația de încadrare calculată și plătită prin raportare la o VRS 605,225 RON; procentul de 25% nu se aplică sporurilor și altor elemente ale salariilor și nu se poate aplica prin extrapolare la VRS, nefiind aplicabilă Decizia nr. 794/2016 a CCR privind nivelul maxim de salarizare care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeași VRS; în cauză nu poate fi reținută încălcarea principiului nediscriminării; cu privire la acordarea pretențiilor în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, intimații nu justifică un interes actual, întrucât este afirmat un drept pentru viitor, iar salarizarea acestora nu ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017 (plafon 2022), invocând dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Instanța de control judiciar constată că în mod corect a constatat prima instanță că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților și a personalului asimilat acestora, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 31 alin (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, instanța de fond a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt și dispozițiile legale incidente, valoarea concretă și corectă a valorii de referință sectoriale trebuie să fie cea de 605,225 RON, respectiv valoarea sectorială de 484,18 RON (405 + 4% + 4,5% = 440,15, respectiv 440,15 + 10% = 484,18 RON), la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G nr. 20/2016.

Astfel, dispozițiile O.G. nr. 13/2008 prevăd următoarele:

"art. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune; art. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese, așadar, prin coroborare cu toate dispozițiile legale, astfel cum au fost reținute anterior, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor.

Totodată, art. III din O.U.G nr. 20/2016 stabilește că "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016", iar art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 prevede că "(1) Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

În fine, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actele normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamanții au depus la dosar practică judiciară cu privire la care s-a arătat că au existat valori de referință sectoriale într-un cuantum care cuprinde majorările stabilite de O.U.G. nr. 26/2016 în sensul solicitat în prezenta cauză.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentului-pârât privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor art. 1 alin. 5ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce privește stabilirea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, nu pot fi primite, pârâtul având obligația să emită ordinul de salarizare în ceea ce îi privește pe reclamanți, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

În fine, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susținerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispozițiile art. 38 alin. (6) din această lege, în condițiile în care prima instanță, în mod corect, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 26.02.2017 (în limita termenului de prescripție) și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanților, în considerentele sentinței regăsindu-se motivarea acestei dispoziții a instanței.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1024 din data de 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.