ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4415/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 aprilie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., au solicitat:

(i) obligarea pârâtului Ministerul Justiției la modificarea în parte a Ordinului Ministrului Justiției nr. 94/C/04.01.2019 și a anexei 3 la acesta prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, începând cu data de 09.04.2015;

(ii) emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației de încadrare brute lunare prin raportare la o valoare de referință sectorială ("VRS") de 440,154 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,169 RON, începând cu data de 01.12.2015;

(iii) plata diferențelor bănești rezultate din aplicarea valorilor de referință sectoriale solicitate în prezenta, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 832 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției și a respins acțiunea ca fiind prescrisă pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 și a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamanți, ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva sentinței civile nr. 832 din 23 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenții-reclamanți susțin că prima instanță a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a lua în considerare cauzele de întrerupere și suspendare a termenului de prescripție, prevăzute de art. 2532 și art. 2537 C. civ., având în vedere emiterea unor ordine de salarizare succesive, prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților la calcularea indemnizațiilor de încadrare în raport de altă valoare de referință sectorială, precum și urmarea procedurii prealabile adresate Ministerului Justiției.

Consideră recurenții că recunoașterea, atât prin ordinul atacat în cauză, cât și prin ordinele emise anterior de ministrul Justiției sub nr. x/07.08.2018 și nr. y/24.05.2017, a dreptului la salarizare prin raportare la nivelul maxim al indemnizației, chiar în condițiile aplicării unui cuantum greșit al valorii de referință sectorială, constituie un caz de întrerupere a prescripției, conform art. 2537 pct. 1 C. civ.. Totodată, întrucât anterior sesizării instanței de judecată reclamanții au urmat procedura recursului grațios în fața Ministerului Justiției, devin incidente dispozițiile art. 2532 C. civ., referitoare la suspendarea cursului prescripției.

Mai solicită recurenții-reclamanți a fi avută în vedere și împrejurarea că nu s-au comportat ca niște creditori nediligenți, ci au demarat și susținut demersuri judiciare de recunoaștere a drepturilor lor salariale încă din anul 2016, prevalându-se și de deciziile interpretative ale Înaltei Curți date în soluționarea unor chestiuni de drept nr. 23/2016 și nr. 36/2018, precum și de decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. În acest sens, fac trimitere la sentința civilă nr. 3467/09.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București.

Recurenții-reclamanți critică și soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, arătând că dispozițiile OMJ nr. 4988/C/29.11.2019 nu lasă fără obiect cererea în integralitatea ei, întrucât ministerul emitent a recunoscut valoarea de referință solicitată doar pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, nu și pentru perioada 09.04.2015 - 01.12.2016, care face de asemenea obiectul acțiunii.

În fine, recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind plata diferențelor salariale, limitându-se la a reține că aceste sume vor fi achitate, conform OMJ nr. 4988/C/2019, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere vizând plata accesoriilor.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Tribunalul Iași a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanță a pronunțat o soluție legală sub toate aspectele dezlegate.

4.2. Intimata-pârâtă Curtea de Apel Iași a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că în mod corect instanța de fond a admis excepție prescripției acțiunii pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 și a respins, în rest, acțiunea ca rămasă fără obiect.

4.3. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, intimatul susține că OMJ nr. 4988/C/2019, prin care s-a dispus recalcularea indemnizațiilor în raport de valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016, a fost emis în raport de Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 276/21.10.2019 și de jurisprudența instanțelor de judecată în materie. Ca atare, solicitarea reclamanților de recunoaștere și acordare a acestei valori anterior datei de 01.12.2016 este neîntemeiată.

Totodată, este neîntemeiată și solicitarea de plată a dobânzii penalizatoare, câtă vreme nu se constată o situație de neîndeplinire a obligației bănești la scadență.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile vizând soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le constată a fi nefondate, în cauză nefiind incident vreun caz de suspendare ori întrerupere a termenului de prescripție.

Cât privește suspendarea termenului de prescripție, recurenții-reclamanți s-au prevalat de dispozițiile art. 2532 C. civ., fără a menționa care din cele zece cazuri prevăzute de acest text de lege ar fi aplicabil în speță. Întrucât reclamanții s-au referit la existența procedurii prealabile depuse împotriva OMJ nr. 94/C/04.01.2019, singurul caz de suspendare care ar putea fi luat în discuție este cel prevăzut de art. 2532 pct. 7 C. civ., potrivit căruia prescripția se suspendă "în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen".

În speță, recurenții-reclamanți au uzat de procedura plângerii prealabile, prin cererea depusă la data de 04.02.2019. Răspunsul la plângerea prealabilă, emis la 12.03.2019, a fost comunicat la data de 20.03.2019, acțiunea fiind promovată la data de 02.04.2019. Întrucât textul de lege prevede că suspendarea cursului prescripției operează doar pe durata cât partea nu a cunoscut rezultatul procedurii, s-ar fi putut discuta cu privire la incidența suspendării în intervalul 04.02.2019 (data depunerii plângerii prealabile) - 20.03.2019 (data primirii răspunsului la plângerea prealabilă), însă criticile recurenților-reclamanți nu sunt în acest sens, respectiv nu privesc expres intervalul menționat, ci sunt generale și eliptice, fără distincțiile anterior operate și fără indicarea unui temei de drept clar, referindu-se la întreaga perioadă pentru care instanța de fond a constatat intervenită prescripția. Or, Înalta Curte nu poate suplini argumentația părții, analizând aspecte pe care partea nu le-a susținut explicit, astfel că, raportat la modalitatea în care reclamanții au înțeles să expună motiv de recurs, se constată caracterul său nefondat.

Înalta Curte constată că în speță nu operează în cauză nici întreruperea termenului de prescripție, invocată în raport de dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ., potrivit căruia prescripția se întrerupe "printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția".

Recurenții-reclamanți s-au prevalat de emiterea de către Ministerul Justiției a unor ordine succesive de salarizare, în perioada 2017-2019, prin care s-a dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare în raport de valori de referință sectorială majorate. Această împrejurare nu poate fi interpretată drept o recunoaștere de către autoritatea ministerială a pretențiilor reclamanților din prezenta cauză. Obiectul cererii de față vizează obligarea pârâtului la stabilirea unei indemnizații de încadrare calculată în raport de o valoare de referință sectorială de 440,154 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,169 RON începând cu data de 01.12.2015, însă niciunul dintre ordinele de salarizare invocate de recurenții-reclamanți nu dispune în acest sens. Faptul că intimatul-pârât a procedat de-a lungul timpului la recalcularea drepturilor salariale cuvenite reclamanților prin majorarea valorii de referință sectorială nu conferă semnificația recunoașterii dreptului acestora la calcularea salariului în raport de cuantumul VRS solicitat prin acțiune.

Totodată, nici argumentele privind diligența de care au dat dovadă reclamanții în privința recunoașterii drepturilor lor salariale nu constituie caz de suspendare/întrerupere a prescripției. Pe de-o parte, se constată că la dosarul cauzei nu a fost depusă sentința civilă nr. 3467/09.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București și nici nu a fost indicat numărul de dosar în care a fost pronunțată această hotărâre, astfel că nu pot fi verificate părțile și obiectul cauzei respective. Pe de altă parte, întrucât se face trimitere la o sentință pronunțată în anul 2016, este rezonabil a prezuma că litigiul purtat anterior vizează alt ordin de salarizare și o altă valoare de referință sectorială decât cele care fac obiectul cauzei de față.

În concluzie, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate argumentele recurenților referitoare la incidența unui caz de suspendare, respectiv de întrerupere a termenului de prescripție, recursul fiind nefondat în această privință, cu consecința menținerii soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Înalta Curte constată, pe de altă parte, că sunt fondate criticile recurenților-reclamanți referitoare la respingerea în tot a acțiunii, ca rămasă fără obiect urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiției nr. 4988/C/29.11.2019 și la nepronunțarea asupra capetelor de cerere referitoare la plata diferențelor salariale și a accesoriilor acestora. Aceste critici se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Este de observat că în recurs reclamanții nu au criticat soluția de constatare a lipsei de obiect a cererii decât pentru perioada anterioară datei de 01.12.2016, astfel că Înalta Curte va menține soluția dispusă pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 (de la data de 01.01.2018 intrând în vigoare Legea nr. 153/2017, care nu mai prevede algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare).

În acest sens, Înalta Curte reține că în mod greșit instanța de fond a constatat că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect în integralitatea sa, deși prin Ordinul ministrului Justiției nr. 4988/C/29.11.2019 au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamanților în raport de VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2016; or, prin acțiune s-a solicitat recalcularea drepturilor salariale (conform valorilor VRS indicate în petit) începând cu data de 09.04.2015, astfel că, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2016, obiectul acțiunii subzista și în contextul emiterii ordinului amintit.

Totodată, trebuie avută în vedere și soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016, menținută în recurs, în raport de care instanța de control judiciar constată că prima instanță nu a soluționat pretențiile reclamanților referitoare la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 02.04.2016 - 30.11.2016, reținând greșit că cererea este lipsită de obiect.

Înalta Curte constată că recursul reclamanților este fondat și din perspectiva nepronunțării instanței de fond asupra cererii de obligare a pârâților la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorilor de referință sectorială solicitate de reclamanți și plata accesoriilor aferente.

În privința accesoriilor, prima instanță nu a prezentat niciun considerent în sensul admiterii sau respingerii acestei pretenții, iar în privința plății diferențelor salariale s-a limitat la a reține că aceste sume vor fi achitate, conform OMJ nr. 4988/C/2019, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției. Or, prin redarea conținutului ordinului de salarizare nu este îndeplinită obligația de examinare efectivă a cererii cu care instanța a fost învestită, atât timp cât nu a fost expus un raționament logico-juridic propriu judecătorului cauzei, care să facă legătura dintre această mențiune a ordinului și soluția de respingere a acțiunii ca rămasă fără obiect, nefiind îndeplinite exigențele art. 425 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția EDO.

Înalta Curte mai reține că judecătorul are obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ, instanța trebuie să examineze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul. Or, în cauza de față, sentința recurată nu respectă exigențele procedurale stabilite sub sancțiunea nulității, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează principii procesuale fundamentale.

Înalta Curte apreciază că neregulile de ordin procedural expuse anterior nu pot fi înlăturate decât prin casarea parțială a hotărârii de fond și, pentru a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea examinării capetelor de cerere omise de la soluționare.

Pentru aceste considerente, constatând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare, în vederea soluționării petitelor referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 02.04.2016 - 30.11.2016, la obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorilor de referință sectorială solicitate de reclamanți și plata accesoriilor aferente. Vor fi menținute soluțiile din sentința recurată referitoare la respingerea, ca prescrisă, a acțiunii în pretenții pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 și la respingerea, ca rămasă fără obiect, a acțiunii având ca obiect obligarea pârâtului Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. și OO. împotriva sentinței civile nr. 832 din 23 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, în consecință:

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în ceea ce privește petitele referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 02.04.2016 - 30.11.2016, la obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorilor de referință sectorială solicitate de reclamanți și plata accesoriilor aferente.

Menține soluțiile din sentința recurată referitoare la respingerea, ca prescrisă, a acțiunii în pretenții pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 și la respingerea, ca rămasă fără obiect, a acțiunii având ca obiect obligarea pârâtului Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2022.