ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2380/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 8 septembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat:

-anularea în parte a Ordinelor nr. 4680/C/2016 și 1470/C/2017 și 219/C/2017, emise de Ministerul Justiției, în ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială majorată și cuantumul acesteia;

- emiterea unui alt ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015 conform Legii nr. 71/2015 + 10% începând cu 1 decembrie 2015, conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015;

- obligarea pârâtului la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut reclamanții potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu 09.04.2015 + 10% începând cu 01.12.2015) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială de 291.98 RON), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 3102 din 29 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G.;

(ii) a anulat în parte Ordinele Ministerului Justiției nr. 4680/C/2016, 1470/C/2017 și 219/C/2017, în ceea ce privește valoarea de referință sectorială de care beneficiază reclamanții;

(iii) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită noi ordine prin care drepturile salariale ale reclamanților să fie stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015 majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015;

(iv) a obligat pârâtul la plata diferenței dintre drepturile salariale achitate reclamanților și cele stabilite potrivit prezentei hotărâri, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 3102 din 29 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, pentru primele două capete de cerere, respectiv ca neîntemeiată, pentru capătul de cerere vizând plata diferențelor salariale.

Cât privește capetele de cerere vizând anularea Ordinelor ministrului justiției nr. 4680/C/2016, 1470/C/2017 și 219/C/2017 și obligarea la emiterea unor noi ordine de salarizare, recurentul-pârât a susținut că pretențiile reclamanților au fost satisfăcute, acțiunea rămânând fără obiect, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 2066/C/2018 din 24.05.2018, potrivit căruia s-a stabilit, în favoarea judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, o indemnizație de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Referitor la obligarea Ministerului Justiției la plata drepturilor salariale, recurentul a susținut că nu are atribuția legală a calculării și achitării eventualelor diferențe bănești, această obligație revenind tribunalelor și curților de apel cu care magistrații au raporturi de muncă. În speță, drepturile salariale ale reclamanților sunt datorate, calculate și plătite direct de către instituția angajatoare, Ministerul Justiției având doar obligația de a administra bugetul instanțelor și de a asigura fondurile necesare prin virarea acestora în conturile instanțelor.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare față de cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Justiției.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte îl apreciază a fi întemeiat.

Potrivit art. 29 din C. proc. civ., acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, iar art. 32 din același cod reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind formularea unei pretenții. Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile, este, alături de părți și cauză, obiectul acțiunii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamanților de a le fi recunoscute drepturile salariale, în cuantumul stabilit în conformitate cu textele de lege indicate în acțiune, prin anularea ordinelor colective nr. 4680/C/2016, nr. 1470/C/2017 și nr. 219/C/2017 și emiterea unui nou ordin de salarizare.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de recurentul-pârât prin raportare la emiterea Ordinului ministrului justiției nr. 2066/C/24.05.2018, prin care a fost recunoscut dreptul judecătorilor la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. Înalta Curte constată că acest ordinul colectiv a fost emis de Ministerul Justiției la data de 24.05.2018, anterior pronunțării sentinței recurate, pârâtul stabilind o indemnizație brută lunară aplicabilă tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel (inclusiv reclamanților din prezenta cauză) la o valoare mai mare decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

În consecință, la data judecării în fond a cauzei, pretențiile reclamanților erau satisfăcute, pârâtul emițând ordinul de salarizare în coordonatele invocate de reclamanți, cu respectarea (și chiar depășirea) cuantumului solicitat de aceștia prin cererea de chemare în judecată. Ca atare, acțiunea era lipsită de obiect la data pronunțării sentinței recurate, sub aspectul capetelor de cerere vizând anularea ordinelor anterioare și emiterea unui nou ordin de salarizare, nemaiexistând o pretenție concretă a reclamanților, contestată de pârât, criticile de nelegalitate formulate de Ministerul Justiției prin recurs fiind fondate.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa calității recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferențelor salariale cuvenite reclamanților, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite aparține curților de apel și tribunalelor, care, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport cu obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară, în speță, între intimații-reclamanți și tribunalul în a cărui circumscripție se află Judecătoria Câmpulung (în cadrul căreia activează reclamanții), în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de aceștia, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge, ca rămase fără obiect, capetele de cerere referitoare la anularea în parte a Ordinelor ministrului justiției nr. 4680/C/2016, nr. 1470/C/2017 și nr. 219/C/2017 și obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare, utmând a respinge și capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata către reclamanți a diferențelor salariale, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 3102 din 29 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca rămasă fără obiect, în ceea ce privește petitele referitoare la anularea în parte a Ordinelor ministrului justiției nr. 4680/C/2016, nr. 1470/C/2017 și nr. 219/C/2017 și obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare, respectiv pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, în ceea ce privește petitul referitor la plata diferențelor salariale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2021.