Decizia nr. 5938/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, la data de 27 mai 2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. și EEE., în calitate de magistrați în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, au solicitat: - anularea parțială a Ordinului nr. 5283C din 20.12.2019 și a Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 emise de Ministrul Justiție și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; - obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata diferențelor dintre drepturile salariate pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 și până la recunoașterea drepturilor de către Ministerul Justiției sau apariția unei modificări legislative, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capătul de cerere prin care reclamanții solicită obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate. Totodată, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Pârâtul Tribunalul București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de 3 ani de la data introducerii acțiunii și respingerea pretențiilor formulate de reclamanți în contradictoriu cu Tribunalul București ca fiind neîntemeiate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 39 din 3 martie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada 01.08.2016-26.05.2017 și a fost respinsă acțiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. și EEE., în calitate de magistrați în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București; au fost anulate în parte Ordinele nr. 5283/C/2019 și nr. 4988/C/2019 și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 27.05.2017 și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanților; au fost obligați pârâții să plătească reclamanților cu care s-au aflat în relații de muncă, începând cu data de 27.05.2017 până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice diferența de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 605,225 RON și venitul efectiv plătit, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 39 din 3 martie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, recurentul-pârât a criticat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului, cu privire la pretentiile referitoare la recalculare, ca operațiune accesorie plății, solicitând admiterea excepției în ceea ce privește plata acestor drepturi bănești. În susținerea excepției, arătă că Ministerul Justiției nu poate efectua plata în mod direct reclamanților, motiv pentru care solicită respingerea acestui capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă. Astfel, calitatea de ordonator de credite și debitor al plății drepturilor salariale invocate se regăsește la nivelul instanței angajatoare, față de care reclamanții se află în raporturi se serviciu, neavând relevanță în speță raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare. Atribuțiile Ministerului Justiției cu privire la gestionarea bugetului instituțiilor subordonate și calitatea de ordonator principal de credite a ministrului justiției nu justifică participarea Ministerului Justiției în procesele având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului instituțiilor publice pentru al căror buget ministrul justiției este ordonator principal de credite. Cu privire la acest aspect, a invocat Decizia nr. 13/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, decizia nr. 60/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și deciziile nr. 1900/04.04.2019 și nr. 3277/2018 ale Inaltei Curți de Casație și Justiție, cu titlu de practică judiciară. Pe fondul recursului, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 3 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (declarate neconstituționale prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României) abrogate prin Legea nr. 153/2017, care au fost greșit interpretate de prima instanță, făcând trimitere la decizia nr. 286/2020 a Curții de Apel Timișoara. A susținut că modalitatea de aplicare a creșterii de 25% propusă de intimați, prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat expres și exclusiv cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii în probațiune, iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă familiei ocupaționale justiție, astfel că nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar în acest moment nu există în cadrul familiei ocupaționale justiție personal care să beneficieze de indemnizația de încadrare calculată și plătită prin raportare la o valoare de referință sectorială 605,225 RON. Astfel, în opinia sa, procentul de 25% nu se aplică sporurilor și altor elemente ale salariilor și nu se poate aplica prin extrapolare la VRS, nefiind aplicabilă Decizia nr. 794/2016 a CCR privind nivelul maxim de salarizare care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeași VRS, întrucât nu ne aflăm în situația unor valori de referință sectoriale diferite. În ceea ce privește discriminarea reținută de prima instanță, recurentul a făcut trimitere la Deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819, 820, 821 din 2018, nr. 838/2009, precum și la prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, invocând, de asemenea și Decizia nr. 51/2020. În fine, cu privire la acordarea pretențiilor în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, recurentul a susținut că, pe de o parte, intimații nu justifică un interes actual, întrucât este afirmat un drept pentru viitor, și, pe de altă parte, salarizarea acestora nu ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017 (plafon 2022), invocând dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare în stadiul procesual al recursului.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată la data de 8 decembrie 2022. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de intimatul G., constatând că cererea de recurs formulată de Ministerul Justiției, înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 21 mai 2021, este semnată pentru domnul FFF. - ministrul justiției - de domnul secretar de stat GGG., iar potrivit art. 4 alin. (2) din Ordinul Ministrului Justiției nr. 2164/C/2021 din 01.04.2021 (fiele 43-47 dosar recurs) rezultă, începând cu data de 2 aprilie 2021, delegarea către domnul secretar a dreptului de semnătură pentru toate lucrările direcțiilor din cadrul Ministerului Justiției, precum și ale unităților subordonate acestuia, prevăzute la alin. (1), între care și Direcția contencios, în cauză fiind respectate dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. 2. Argumentele de fapt și de drept relevante Reclamanții, în calitate de magistrați în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, au solicitat: anularea parțială a Ordinului nr. 5283C din 20.12.2019 și a Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 emise de Ministrul Justiție și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine prin care să se dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București la plata diferențelor dintre drepturile salariate pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 și până la recunoașterea drepturilor de către Ministerul Justiției sau apariția unei modificări legislative, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la VRS 605,225 RON și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâtul Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, recurentul-pârât a susținut că este greșită soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive privind plata diferențelor salariale ale reclamanților, precum și că sentința este dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile încadrărilor salariale ale reclamanților. Astfel, în opinia sa, modalitatea de aplicare a creșterii de 25% propusă de intimați, prin care se obține o VRS de 605,225 RON este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat expres și exclusiv cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii în probațiune, iar nu o VRS aplicabilă familiei ocupaționale justiție, astfel că nu se aplică categoriei profesionale a judecătorilor, iar în acest moment nu există în cadrul familie ocupaționale justiție personal care să beneficieze de indemnizația de încadrare calculată și plătită prin raportare la o VRS 605,225 RON; procentul de 25% nu se aplică sporurilor și altor elemente ale salariilor și nu se poate aplica prin extrapolare la VRS, nefiind aplicabilă Decizia nr. 794/2016 a CCR privind nivelul maxim de salarizare care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeași VRS; în cauză nu poate fi reținută încălcarea principiului nediscriminării; cu privire la acordarea pretențiilor în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, intimații nu justifică un interes actual, întrucât este afirmat un drept pentru viitor, iar salarizarea acestora nu ar putea depăși limitele maxime impuse de Legea nr. 153/2017 (plafon 2022), invocând dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. În primul rând, în ceea ce privește susținerile privind greșita respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive astfel cum a fost invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, în mod corect reținând judecătorul fondului că aceasta parte are calitate procesuală pasivă, dat fiind calitatea acestuia de ordonator de credite, emitent al ordinelor de salarizare. În continuare, instanța de control judiciar constată că în mod corect a constatat prima instanță că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări: 1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins: "(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: «

La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins: "(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. (1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției." Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare." Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor. Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în sensul că nu poate fi reținută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată. Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad. Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei s-a menționat că: "Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim." Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare". Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale. Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71). În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019). Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare. Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt și dispozițiile legale incidente, valoarea concretă și corectă a valorii de referință sectoriale trebuie să fie cea de 605,225 RON, respectiv valoarea sectorială de 484,18 RON (405 + 4% + 4,5% = 440,15, respectiv 440,15 + 10% = 484,18 RON), la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G nr. 20/2016. Astfel, dispozițiile O.G. nr. 13/2008 prevăd următoarele: "art. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune; art. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007. (2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008". Reiese, așadar, prin coroborare cu toate dispozițiile legale, astfel cum au fost reținute anterior, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor. Totodată, art. III din O.U.G nr. 20/2016 stabilește că "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe se aplică și personalului de probațiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016", iar art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 prevede că "(1) Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistență socială, astfel cum este definit în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015." În fine, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actele normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamanții au depus la dosar practică judiciară cu privire la care s-a arătat că au existat valori de referință sectoriale într-un cuantum care cuprinde majorările stabilite de O.U.G. nr. 26/2016 în sensul solicitat în prezenta cauză. Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentului-pârât privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor art. 1 alin. 5ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce privește stabilirea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, nu pot fi primite, pârâtul având obligația să emită ordinul de salarizare în ceea ce îi privește pe reclamanți, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. În fine, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susținerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, cu trimitere la dispozițiile art. 38 alin. (6) din această lege, în condițiile în care prima instanță, în mod corect, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 27.05.2017 (în limita termenului de prescripție) și până la încetarea condițiilor de acordare și cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reclamanților, în considerentele sentinței regăsindu-se motivarea acestei dispoziții a instanței. În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de intimatul G. și va respinge recursul ca nefondat.