ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 872/2024

Ședința publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, anularea în parte a ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021 și a Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 51/13.01.2022 prin care a fost soluționată (respinsă) contestația formulată de reclamanți împotriva ordinului nr. 547/08.12.2021, ordin prin care, deși li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în același timp s-a limitat, în mod nelegal, plata diferențelor salariale ce decurg din recunoașterea acestui drept doar pentru o perioadă de trei ani calculată de la data emiterii ordinului și a deciziei menționate anterior.

Prin sentința civilă nr. 971 din 24 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația formulată de către reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 emis de pârâtă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, au arătat că, în anul 2021, prin emiterea unui act scris, ordinul nr. 547/08.12.2021), li se recunosc diferențe salariale provenite din utilizarea de către intimată a unui cuantum al VRS inferior celui corect de 605,225 RON, pentru perioada 2016-2018.

În ciuda recunoașterii acestor drepturi bănești care li se cuvin începând cu data recunoașterii acestor drepturi prin ordinul menționat, până la acest moment recurenții nu au încasat nicio sumă de bani.

Au mai arătat recurenții cu argumentele reținute de instanța de fond nu sunt judicioase, întrucât Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice are mecanisme speciale prin care bugetele pot fi rectificate, iar aplicarea unor hotărâri judecătorești nu este ținută de existența în buget a unor sume de bani.

În ciuda existenței instituției recunoașterii dreptului, ca act întrerupător de prescripție a dreptului la acțiune, instanța de fond statuează că această instituție ar fi condiționată de existența unor fonduri bugetare alocate în temeiul Legii nr. 500/2002, respectarea termenului de prescripție de trei ani prin raportare la momentul emiterii ordinului inițial contestat.

În mod defectuos instanța consideră că termenul de prescripție se calculează trei ani în urmă, întrucât ordinul contestat este chiar actul prin care se recunosc drepturile recurenților, iar termenul de prescripție se calculează spre viitor pornind de la 08.12.2021.

Totodată, recunoașterea dreptului prin act scris constituie ea însăși o excepție de la prescripția extinctivă, care conduce la stabilirea unui nou termen de prescripție de același fel.

Recurenții-reclamanți au învederat faptul că, prin sentința nr. 1221/2022 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022, având ca obiect contestația altor reclamanți împotriva aceluiași Ordin nr. 547/2021, instanța de fond a anulat în parte art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 în sensul înlăturării de la art. 4 a mențiunii "cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin" urmând ca la recalculare și plată să fie avută în vedere data de 1 august 2016 menționată la art. 1 din ordin, respectiv a înlăturării de la art. 6 a mențiunii "cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege".

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat anularea în parte a ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021 și a Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 51/13.01.2022 prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamanți împotriva ordinului menționat.

Soluționând cauza, prima instanță a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată, reținând, în esență, că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale, inclusiv a celor care reglementează prescripția dreptului la acțiune.

Reclamanții au contestat sentința de fond, apreciind că este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esență, recurenții-reclamanți au susținut că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care rezultă că pârâtul a recunoscut printr-un act scris, anume Ordinul nr. 547/08.12.2021, în mod neîndoielnic, dreptul acestora de a fi salarizați de la 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, și nu de 484,18 cât a fost luată în considerare în toată această perioadă. Prin urmare, au considerat că în speță este incidentă situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) din C. civ., determinată de emiterea ordinului menționat, fiind aplicabil și art. 2510 din același act normativ, care prevede la alin. (1) că, după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Contrar alegațiilor recurenților și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acțiunii recurenților-reclamanți.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției.

Cu alte cuvinte, instanța a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, astfel cum pretinde partea reclamantă.

Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Din conținutul ordinului contestat rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speță este de observat că reclamanții nu au indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data menționată, astfel că în această ipoteză le sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din ordinul contestat, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă în condițiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care dețin hotărâri judecătorești și la cele care nu dețin astfel de hotărâri.

Sub un prim aspect, recurenții invocă nelegalitatea Ordinului nr. 547/08.12.2021 în ceea ce privește acordarea drepturilor salariale aferente valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON pentru ultimii 3 ani, apreciind că pârâtul a întrerupt prescripția prin recunoașterea dreptului efectuată la articolul 1.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii, teză susținută de recurentul-reclamant în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021 curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordin, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecință, teza susținută de recurenții-reclamanți cu privire la "recunoașterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaștere în cursul termenului de prescripție, ci pe un potențial act de renunțare emis după împlinirea acestui termen.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătorești în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, instanțele sesizate cu acest tip de cereri au reținut incidența termenului de prescripție, admițându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acțiunilor.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, nu se poate susține cu suficient temei că limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretinde recurentul-reclamant.

Dimpotrivă, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

În ceea ce privește hotărârea nr. 1221/29.06.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel București, la care fac trimitere recurenții, efectele acesteia privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluției criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 971 din 24 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 971 din 24 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 februarie 2024.