ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 16/2024

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, au formulat plângere împotriva ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021 și a Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 51/13.01.2022 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 ordin prin care, deși li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, în același timp s-a limitat, în mod nelegal, plata diferențelor salariale ce decurg din recunoașterea acestui drept doar pentru o perioadă de trei ani calculată de la data emiterii ordinului și a deciziei menționate anterior.

În esență, s-a arătat că plângerea are ca obiect anularea în parte a Ordinului nr. 547/08.12.2021, în speță art. 4 și art. 6, precum și anularea Ordinului nr. 51/13.01.2022, prevederi prin care în mod nelegal se limitează plata drepturilor recunoscute.

Prin sentința civilă nr. 900 din 13 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 900 din 13 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C. și D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că, în mod greșit, instanța de fond a considerat că termenul de prescripție se calculează 3 ani în urmă pornind de la data Ordinului nr. 547/2021. Ordinul nr. 547/2021 este chiar actul prin care li se recunosc drepturile, iar termenul de prescripție se calculează spre viitor pornind de la data de 08.12.2021.

În prezenta cauză nu se judecă un ordin de stabilire a unor drepturi salariale emis în anul 2016, ci un ordin de stabilire a unor diferențe salariale emis în anul 2021.

Pe de altă parte, recunoașterea dreptului prin act scris constituie prin ea însăși o excepție de la prescripția extinctivă, care conduce la stabilirea unui nou termen de prescripție de același fel.

Dacă intimata nu dorea să producă efecte juridice, aceasta putea să nu le recunoască prin act scris un drept socotit de aceasta prescris, însă odată recunoscut dreptul prin act scris, este evident că de la data recunoașterii dreptului curge un nou termen de prescripție iar aceasta este obligată să plătească ceea ce a recunoscut în scris că datorează.

Au menționat recurenții că sunt asimilați în privința salariului de bază cu magistrații de judecătorie, potrivit legii. Parte din magistrații procurori de la D.N.A., anume 20 de magistrați procurori din cadrul D.N.A., au contestat la rândul lor Ordinul nr. 547/08.12.2021, care nu era un ordin cu caracter individual/nominal, ci se aplică la nivelul întregului parchet, iar aceeași Curte de Apel București, în dosarul nr. x/2022, anulează în parte art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 în sensul înlăturării de la art. 4 a mențiunii "cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport de data emiterii prezentului ordin, urmând ca recalcularea și plată să fie avută în vedere data de 1 august 2016 menționată la art. 1 din ordin, respectiv a înlăturării de la art. 6 a mențiunii "cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege".

Soluția de mai sus a fost pronunțată de Curtea de Apel București prin Hotărârea nr. 1221/2022 din 29/06/2022.

Or, anularea parțială pe fondul cauzei a prevederilor de mai sus (art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021) efectuată de Curtea de Apel București asupra unui ordin care nu avea caracter individual, ci era aplicabil erga omnes întregului personal, nu ar putea să nu le fie aplicabilă, în caz contrar apărând că același ordin creează deznodăminte diferite pentru personal salarizat în mod similar.

Același ordin care nu are un caracter individual, nu poate fi aplicat în mod discriminator unor categorii de personal față de alte categorii de personal.

La data de 24.11.2023, recurenții-reclamanți au depus note scrise, prin care au arătat că instanțele de judecată au anulat deja acest ordin colectiv prin care li se recunosc drepturi salariale angajaților din cadrul Parchetului, care sunt colegi cu recurenții-reclamanți, făcând referire în acest sens la Decizia nr. 2420/09.05.2023 a Înaltei curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2022, și sentința nr. 1221/29.06.2022 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2022, definitivă prin neapelare. Au susținut recurenții că este necesar a se respecta principiul plății egale pentru munca egală și prevederile art. 14 din CEDO cu privire la interzicerea discriminării.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul ordinului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției.

Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 08.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimata-pârâtă ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din decizie nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatei-pârâte debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conținutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În speță este de observat că reclamanții nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, motiv pentru care, în această ipoteză acestora le sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din actul contestat, intimata-pârâtă stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă în condițiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care dețin hotărâri judecătorești și la cele care nu dețin astfel de hotărâri.

Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă, iar din analiza întregului conținut al actului contestat rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere.

O astfel de concluzie este confirmată de modul de redactare a art. 4 și 5 ale ordinului contestat, care menționează explicit că debitorul obligației nu intenționează să procedeze la executarea unor obligații prescrise.

Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Va observa, așadar, Înalta Curte că, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului, prin act scris emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților se realizează începând cu 01.08.2016 prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executarea doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Așadar, nu se poate susține în mod valid că ar exista o contradicție între mențiunile din conținutul art. 1 al Deciziei contestate și cele de la art. 4 și 5, în realitate dispozițiile art. 4 reprezentând o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

De altfel, inclusiv în hotărârile judecătorești în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, instanțele sesizate cu acest tip de cereri au reținut incidența termenului de prescripție, admițându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acțiunilor.

Cele două hotărâri judecătorești la care fac trimitere reclamanții, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate în privința sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluției criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 900 din 13 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.