ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1423/2024

Ședința publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 februarie 2022, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție ("DNA"), au formulat plângere împotriva Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021, a Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 41/13.01.2022, a Deciziei procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 548/08.12.2021 și a Deciziei procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 32/13.01.2022, solicitând:

(i) anularea art. 4 și art. 6 din Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021;

(ii) anularea Ordinului procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 41/13.01.2022, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamanți;

(iii) anularea art. 4 și art. 6 din Decizia procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 548/08.12.2021;

(iv) anularea Deciziei procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 32/13.01.2022, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamanți;

(v) obligarea pârâtei la calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențe rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Prin sentința civilă nr. 1309 din 14 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție.

Împotriva sentinței civile nr. 1309 din 14 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sectinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că este nelegală și netemeinică interpretarea primei instanțe cu privire la limitarea plății drepturilor salariale pe ultimii 3 ani anteriori emiterii actelor administrative contestate, fiind greșit aplicate dispozițiile art. 2506 alin. (4) și art. 2510 C. civ. referitoare la întreruperea și începerea curgerii unui nou termen de prescripție.

Consideră reclamanții că dreptul le-a fost recunoscut chiar prin emiterea Ordinului Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021 și a Deciziei procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 548/08.12.2021, prin care s-a stabilit că salarizarea reclamanților se va face în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Sunt astfel incidente dispozițiile art. 2506 alin. (4) C. civ., ordinul și decizia amintite constituind actul scris prin care pârâta DNA a renunțat la beneficiul împlinirii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, iar după această renunțare a început să curgă o nouă prescripție, conform art. 2510 C. civ.

Mai arată recurenții-reclamanți că prevederile actelor salariale contestate limitează în mod nelegal calcularea și plata diferențelor salariale, făcând referire la termenul de prescripție de 3 ani la care s-a renunțat prin art. 1 din ordin și decizie. De la data emiterii actelor administrative curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută de art. 4 și art. 6 din ordinul și decizia menționate este nelegală. Recunoașterea unui drept salarial are ca efect plata acestuia, astfel că recunoașterea dreptului are ca efect plata acestuia de la momentul recunoașterii, respectiv 01.08.2016.

Intimata Direcția Națională Anticorupție nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de recurenții-reclamanți.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată instanței de contencios administrativ, reclamanții, personal angajat în cadrul Direcției Naționale Anticorupție în funcțiile de procuror, ofițer de poliție judiciară, specialist și personal auxiliar de specialitate, au solicitat anularea în parte a Ordinului Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021 și a Deciziei Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 548/08.12.2021, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, precum și a ordinului și deciziei de soluționare a contestațiilor administrative.

Prima instanță a respins acțiunea reclamanților, reținând, în esență, că drepturile personalului au fost stabilite în mod corect prin actele administrative de salarizare în discuție, cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii ordinului și deciziei procurorului șef, atât în privința calculării, cât și în privința plății drepturilor salariale.

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Contrar alegațiilor recurenților-reclamanți și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament logico-juridic îl împărtășește, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acțiunii.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul ordinului și deciziei contestate cu privire la momentul de la care aceasta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele aceste recunoașteri asupra cursului prescripției. Cu alte cuvinte, instanța a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actelor contestate emitentul a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, astfel cum pretind reclamanții.

Din conținutul Ordinului Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 547/08.12.2021 și al Deciziei Procurorului-Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 548/08.12.2021 rezultă că aceste acte administrative prevăd două ipoteze, respectiv situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON pe cale administrativă, prin chiar ordinul și decizia atacate, caz în care recalcularea și plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul beneficiază de hotărâri judecătorești executorii, pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În cauza de față, reclamanții nu au indicat o hotărâre judecătorească, titlu executoriu, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în această ipoteză, le sunt aplicabile prevederile art. 4 și art. 6 din ordinul și decizia contestate, însă recalcularea și plata diferențelor făcându-se cu respectarea termenului de 3 ani, calculat în raport de data emiterii actelor de salarizare (mai exact, diferențele vor fi stabilite și plătite începând cu data de 07.12.2018).

Înalta Curte are în vedere și soluția de principiu adoptată la data de 26.02.2024 în ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "Pentru personalul căruia nu i-a fost recunoscut VRS de 605,225 RON printr-o hotărârea judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate urmează a se face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului, în cauză fiind incidente, în materie de prescripție, dispozițiile prevăzute de C. civ. privind întreruperea cursului prescripției extinctive sau renunțarea la prescripția extinctivă.".

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 din C. civ. "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit" și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.". Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 din C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii, teză susținută de recurenții-reclamanți în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii ordinului și deciziei de stabilire a drepturilor salariale curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul recunoașterii tacite sau exprese, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

În calea de atac, recurenții-reclamanți au reiterat argumentele prin care susțin că intimata-pârâtă DNA a întrerupt termenul de prescripție prin recunoașterea dreptului, conform art. 1 din actele litigioase.

Înalta Curte observă că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordin și din decizie, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actele administrative în discuție, vizând o perioadă anterioară datei de 07.12.2018, stabilită de emitentă ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecință, teza susținută de recurenții-reclamanți cu privire la recunoașterea dreptului nu se bazează pe un posibil act de recunoaștere în cursul termenului de prescripție, ci pe un potențial act de renunțare emis după împlinirea acestui termen.

Din lectura atentă a actelor administrative contestate rezultă voința clară a emitentului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar, prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare a drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit art. 4 din actele contestate.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimata-pârâtă ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acesteia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii actelor de salarizare, nu se poate susține că limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretind recurenții-reclamanți. Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatei-pârâte debitoare de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, Înalta Curte reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat anterior, nu se verifică în speță.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței instanței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluției criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, menținând sentința atacată.

În consecință, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. împotriva sentinței civile nr. 1309 din 14 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. împotriva sentinței civile nr. 1309 din 14 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.