ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1256/2024

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție au formulat contestație împotriva adresei nr. x/2022 din 01.02.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație prin care s-au respins contestațiile împotriva Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație.

De asemenea, au formulat contestație împotriva Ordinului nr. 47/13.01.2022, 49/13.01.2022 prin care s-au respins contestațiile împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 al Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție și a Deciziei nr. 48/13.01.2022 prin care s-au respins contestațiile împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție.

La data de 06.06.2022 reclamanții au precizat cererea de chemare în judecată, arătând că, pentru motive similare înțeleg să conteste Ordinul nr. 151/09.02.2022 prin care s-au respins contestațiile împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 al Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, contestat de către R., D., F., J., S. (procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov), Ordinul nr. 152/09.02.2022 prin care s-au respins contestațiile împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 al Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, contestat de către A., E., lordache Ovidiu, K., H., Q. (ofițeri de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov), Ordinul nr. 191/18.02.2022 prin care s-au respins contestațiile împotriva Ordinului nr. 547/08.12.2021 al Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, contestat de către N., P. și I. (specialiști în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov), Decizia nr. 153/09.02.2022 prin care s-au respins contestațiile împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, contestat de către C., O. și M. (personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov) pentru perioada 01.08.2016-10.09.2017 (restul perioadei și pentru viitor fiind acoperit de sentința civilă 47/26.01.2021 a Tribunalului Brașov, definitivă prin Decizia Curții de Apel Brașov 621/24.05.2021).

Prin sentința civilă nr. 1997 din 31 iulie a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive.

S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs reclamanții solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii.

Au apreciat recurenții reclamanți că în mod greșit Curtea de Apel București a reținut incidența prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 în materia drepturilor salariale calculate pe baza V.R.S. 605,225, întrucât respectivele dispoziții vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

În acest context, s-a arătat că ipoteza de aplicare a normei privește situația în care începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, iar o atare situație nu poate interveni decât în procesul de aplicare etapizată a legii, care presupune acordarea de creșteri salariale ori de alte majorări salariale, conform art. 38 alin. (3)-(5) din lege, fără ca legiuitorul să fi urmărit plafonarea la nivelul stabilit pentru anul 2022 a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariile de funcție, indemnizațiilor de încadrare aflate/menținute în plată la nivelul pentru luna iunie 2017.

Astfel, limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (2)-alin. (5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, cum este cazul dedus judecății.

Ca urmare, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii.

În consecință, ordinele de stabilire a drepturilor salariale emise de intimați sunt nelegale (după cum a fost precizat în acțiune), raportat la titlurile executorii care astfel sunt lipsite de orice efecte începând cu data de 08.12.2021, cu toate că prevederile art. 38 alin. (6) se regăseau în Legea-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, încă de la data publicării actului normativ în Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017.

Cu privire la criticile raportate la limitarea plății diferențelor de drepturi salariale la ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinelor contestate, pe care instanța de fond le-a respins ca nefondate, s-a invocat incidența prevederilor art. 2506 alin. (4) din C. civ. conform cărora recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.

Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 547/08.12.2021 și Deciziei nr. 548/08.12.2021, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv cele prevăzute de art. 2510 C. civ., care stipulează că după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Având în vedere aceste aspecte, se constată că în urma emiterii, la data de 08.12.2021, a Ordinului nr. 547/08.12.2021 și a Deciziei nr. 548/08.12.2021, recurenții - reclamanți sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorii sectoriale de referință în sumă de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

Prevederile art. 2 și 4 din ordinul/decizia contestate contrazic prevederile art. 1 și limitează în mod nelegal și discriminatoriu calcularea și plata diferențelor salariale, în raport de elemente extrinseci ordinului/deciziei.

În sprijinul tuturor celor solicitate de prin recurs și în completarea practicii deja existente la dosarul de fond, a fost invocată și sentința nr. 34/13.01.2023, pronunțată în dosarul x/2022 prin care Curtea de Apel București a admis acțiunea contestatorilor -procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

Intimatul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că Ordinul nr. 547/8.12.2021 emis de procurorul - șef al Direcției Naționale Anticorupție reprezintă o recunoaștere, după împlinirea termenului de prescripție, în mod corect instanța reținând că pentru acordarea dreptului în afara termenului de prescripție este necesar un act scris de recunoaștere expresă și neîndoielnică.

Astfel, în mod nelegal se susține de către recurenți că ar fi intervenit renunțarea la prescripție prin emiterea ordinelor de salarizare de către procurorul - șef al D.N.A.

În consecință, nu poate fi vorba de o renunțare expresă la prescripție și nici de o renunțare tacită care să facă aplicabile prevederile art. 2510 C. civ. cu privire la efectele renunțării la prescripție, în sensul că "După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de ace lași fel".

Pe fondul cauzei, cu privire la aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 referitoare la înlăturarea plafonării, s-a învederat că cererea a rămas fără obiect în raport de emiterea Ordinului nr. 224 emis de Procurorul șef la data de 13.04.2023 prin s-a stabilit salarizarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticoruptie începând cu data de 08.12.2018, prin aplicarea unei valori de referință sectorială de 605,225 RON.

Totodată, prin Ordinul nr. 238 emis de Procurorul șef la data de 26.0-1.2023 s-a stabilit salarizarea ofițerilor și agenților de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție începând cu data de 08.12.2018, prin aplicarea unei valori de referință sectorială de 605.225 RON.

Față de obiectul cererii pendinte privitor la acordarea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, fără incidența prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și având în vedere dispozițiile Ordinele Procurorului șef Direcție nr. 224 din 13.04.2023 și nr. 238 din 26.04.2023 prin care s-a acordat dreptul solicitat, s-a arătat că cererea reclamanților este rămasă fără obiect.

Intimatul -pârât Intimatul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție a depus la dosar Ordinele Procurorului șef Direcție nr. 224 din 13.04.2023 și nr. 238 din 26.04.2023 și anexele la acestea și Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

6.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanții sunt procurori, personal auxiliar și conex, specialiști și ofițeri de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul teritorial Brașov.

Prin Ordinul 2295/07.12.2021 și Decizia nr. 2296/07.12.2021 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație s-a dispus: Art. 1 - Începând cu data de 1 august 2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerii și agenții de poliție judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii "se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, în condițiile" prezentului ordin/decizie. Art. 2 - Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin/decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Art. 3 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești. Art. 4 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentei decizii. Art. 5 - Drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, calculate potrivit art. 1 și 2 din prezenta decizie se stabilesc prin decizii ale procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Art. 6 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin/decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Art. 7, secția de resurse umane și documentare, Departamentul economico - financiar și administrativ și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și parchetele de pe lângă curțile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentei decizii.

Ordinul nr. 547/08.12.2021 si Decizia nr. 548/08.12.2021, ambele ale Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție au un conținut asemănător, mutatis mutandis, în privința art. 1 - art. 7.

Prin sentința atacată instanța de fond a respins ca nefondate susținerile reclamanților, care au vizat, pe de o parte, greșita aplicare a plafonului aferent anului 2022 care, potrivit reclamanților, ar lăsa lipsite de efecte hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut anterior dreptul la calculul indemnizațiilor prin raportare la o VRS de 605,225 RON, precum și greșita limitare a plății diferențelor de drepturi salariale la ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, în raport de care s-a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a dispozițiilor art. 2537 pct. 1 C. civ. și ale art. 2506 și 2507 C. civ. referitoare la renunțarea la prescripție, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

6.2. În prealabil, Înalta Curte reține că din ordinele de salarizare depuse de pârât în fața instanței de recurs (Ordinele Procurorului șef Direcție nr. 224 din 13.04.2023 și nr. 238 din 26.04.2023 și anexele la acestea și Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), rezultă că personalului din cadrul Ministerului Public (procurori, procurori militari, personal de specialitate juridică asimilat, ofițeri și agenți de poliție judiciară, etc) începând cu data de 8 decembrie 2018 i-au fost stabilite drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, drept existent din luna iunie 2017 în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", "fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017".

Pentru aceste considerente, observând că, după pronunțarea instanței de fond, prin ordine de salarizare emise de intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție au fost recunoscute pretențiile reclamanților formulate care vizează perioada ulterioară datei de 7 decembrie 2018, Înalta Curte constată că atât acțiunea cât și recursul au rămas fără obiect.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți, ca rămas fără obiect în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018.

6.3. Analizând criticile de recurs privind pretențiile reclamanților anterioare datei de 7 decembrie 2018, instanța le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente

6.3.1. În ceea ce privește recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

"(6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție".

Dispozițiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituționalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate prin deciziile pronunțate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023.

În esență, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum și o analiză a dispozițiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituțională a subliniat că:

"stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

A reținut în mod corect prima instanță că reclamanții nu pot invoca perpetuarea în timp a efectelor hotărârilor judecătorești de recunoaștere a unor drepturi salariale, modul de calcul stabilit anterior pentru salariu fiind relevant doar prin prisma art. 38 alin. (2), (3), (4), acesta neînlăturând de la aplicare prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea de despăgubiri și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați, în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare.

6.3.2. În ceea ce privește criticile privind greșita aplicare a normelor de drept material privind prescripția, Înalta Curte reține, așa cum s-a arătat, că recurenților reclamați li s-a recunoscut prin ordinele atacate dreptul la recalcularea indemnizatiilor în raport de valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON, însă, potrivit art. 4 din ordin, recalcularea și plata diferențelor salariale s-a dispus cu respectarea unui termen de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii deciziei.

Deciziile nr. 2296/07.12.2021 și nr. 548/08.12.2021 emise de ordonatorul principal și secundar de credite au fost emise tocmai în aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiune de drept și a hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite drepturile salariale pentru personal din aceeași familie ocupațională "Justiție",

Contrar soluției primei instanțe care a constatat că din partea intimaților - pârâți rezultă intenția clară de a achita aceste drepturi salariale doar în limita termenului de prescripție de 3 ani, recurenții - reclamanți susțin că prin emiterea deciziilor atacate dreptul a fost recunoscut, astfel că în condițiile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., de la data emiterii a început să curgă un nou termen de prescripție.

Înalta Curte constată că obligarea pârâților la stabilirea unui interval mai mare decât cel menționat în dispoziția contestată ar încălca prevederile art. 2506 alin. (2) C. civ. care prevede că, după împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate refuza executarea prestației.

Nu există o îngrădire legală sau de altă natură, prin care persoana împotriva căreia curge prescripția să fie obligată să recunoască existența unei creanțe în alte limite decât cele apreciate de aceasta. Or, una din aceste limite în care o persoană poate face recunoașterea unei creanțe poate fi stabilită prin raportare la termenul de prescripție instituit de lege, așa cum s-a procedat și în ceea ce privește actele a căror anulare se solicită în cauză.

Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.), ceea ce, de altfel, au și făcut autoritățile emitente pârâte prin intermediul actelor contestate.

Susținerea referitoare la recunoașterea dreptului de către pârât și efectele acesteia asupra prescripției este nefondată.

Cu titlu general, Curtea reține că în ceea ce privește recunoașterea dreptului de către debitor, este necesar a se distinge în funcție de momentul în care intervine. Astfel, în cazul în care recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului (art. 2537 pct. 1 C. civ.), începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii; în schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă în fapt o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și urm. C. civ. În plus, trebuie ca recunoașterea dreptului să respecte, și în acest caz, dispozițiile art. 2538 C. civ. și să fie făcută prin act scris.

Sunt nefondate susținerile recurenților - reclamanți potrivit cărora termenul de prescripție a fost întrerupt prin emiterea actului, întrucât nu a intervenit o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale restante, recunoaștere care să derive din plata salariilor și a drepturilor restante.

Susținerea reclamanților în sensul că prevederile contestate din actele administrative vizate, respectiv art. 1, ar conține o recunoaștere a dreptului salarial începând cu data de 01.08.2016 și valorificarea acestei recunoașteri din perspectiva prevederilor 2506 alin. (4), (25)06 și 2507 Cod.civ. referitoare la renunțarea la prescripție nu poate fi primită.

Astfel, conform prevederilor C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris trebuie să fie neîndoielnică, fiind exclus orice echivoc.

În cauză, nu se poate reține lipsa echivocului câtă vreme dispozițiile contestate limitează în mod expres plata la ultimii 3 ani anteriori emiterii deciziei, astfel cum rezultă din art. 4 și art. 6 din deciziile atacate.

Referitor la sentințele invocate cu titlu de practică, Înalta Curte reține că acestea au "putere" doar între părțile din acele cauze judiciare, pârâții recunoscând aplicabilitatea lor în condițiile art. 3 din actele atacate.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept material dată de prima instanță este temeinică și legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respins recursul declarat de recurenții-reclamanți, ca rămas fără obiect în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018 și ca nefondat în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 7 decembrie 2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. împotriva sentinței civile nr. 1997 din 31 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca rămas fără obiect în ceea ce privește pretențiile ulterioare datei de 7 decembrie 2018 și ca nefondat în ceea ce privește pretențiile anterioare datei de 7 decembrie 2018.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 martie 2024.