ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5506/2024

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 11.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F. Și G., prin reprezentant C., procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - procuror șef, în termen legal și în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, au formulat plângere împotriva Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 131/09.0202022 comunicat prin e -mail la data de 15.02.2022, prin care a fost soluționată (respinsă) contestația formulată împotriva ordinelor nr. 568/28.12.2021, nr. 547/08.12.2021 și nr. 4/06.01.2022, ordine prin care deși li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, în fapt, indemnizația lunară de încadrare a fost plafonată conform prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin sentința nr. 757 din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - procuror șef.

A anulat Ordinul nr. 131/09.02.2022 prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamanți împotriva Ordinelor nr. 547/08.12.2021, nr. 568/28.12.2021 și nr. 4/06.01.2022 ale procurorului - șef al Direcției Naționale Anticorupție și împotriva Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A modificat art. 2 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 emis de procurorul- șef al Direcției Naționale Anticorupție în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

A modificat ordinele ulterioare nr. 568/28.12.2021 și 4/06.01.2022 de punere în aplicare a Ordinului nr. 547/08.12.2021 cu privire la drepturile stabilite pentru reclamanți în referință la indemnizația lunară de încadrare și sporurile menționate în ordine, ce vor fi restabilite corespunzător urmare a înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A dispus, pentru reclamanți, calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, rezultate din aplicarea hotărârii, ce se vor face in conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești.

Împotriva sentinței menționate anterior, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a declarat recurs, prin care, invocând incidența motivelor de casare/nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulată de reclamanți.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, în esență, două motive de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul susține că hotărârea atacată este afectată de nelegalitate întrucât cuprinde considerente contradictorii și străine cauzei, fiind pronunțată cu încălcarea principiului legalității și al rolului activ al judecătorului.

În motivarea acestui capăt de recurs, se arată că instanța de fond a reținut în mod eronat că indemnizația de încadrare a reclamanților nu ar fi cea stabilită prin hotărâri judecătorești definitive, ci una inferioară, considerând că neexecutarea unor titluri executorii ar fi produs consecințe juridice acestora, respectiv privarea de drepturile aferente valorii de referință sectoriale (VRS) de 605,225 RON, fără plafonare.

Ministerul Public arată că instanța de fond a prezumat, fără o verificare efectivă, existența în favoarea reclamanților a unor hotărâri judecătorești de acordare a VRS 605,225 RON, respectiv sentința civilă nr. 153/01.02.2021 a Tribunalului Vâlcea și sentința civilă nr. 751/17.12.2020 a Tribunalului Olt. Din verificarea acestor titluri rezultă, însă, că beneficiarii acestora sunt alte persoane - H., I., J., K., L., M. și N. - iar nu intimații reclamanți din prezenta cauză, respectiv A., B., O., D., E., F. și G..

Prin urmare, aceștia din urmă nu pot invoca efectele unor hotărâri judecătorești la care nu au fost părți, întrucât, potrivit regulilor de procedură civilă, hotărârile produc efecte numai între părțile din cauză.

Se mai arată că instanța de fond a introdus motive străine cauzei, dedicând considerente ample (paginile 13-15 din sentință) problemelor privind ridicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, deși chestiunea nu a făcut obiectul titlurilor executorii invocate și nici nu era incidentă în cauză.

În opinia recurentului, prin însușirea necritică a susținerilor reclamanților și prin lipsa verificării titlurilor prezentate, instanța de fond a pronunțat o hotărâre întemeiată pe motive necorespunzătoare, contradictorii și străine obiectului litigiului, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Ministerul Public critică modul de aplicare a normelor de drept material, susținând că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale privind acordarea valorii de referință sectoriale de 605,225 RON, apreciind că aceasta ar fi datorată începând cu 01.08.2016.

Recurentul arată că reclamanții nu au contestat, în termenele legale, actele de salarizare emise de angajator pentru anii 2016 - 2018, astfel că nu pot, prin acțiunea de față, să repună în discuție stabilirea drepturilor salariale din perioadele anterioare, depășind termenul de prescripție.

Emiterea ordinului administrativ contestat în prezenta cauză, prin care Direcția Națională Anticorupție a recunoscut aplicarea valorii de referință sectoriale în limita termenului de prescripție a avut ca scop doar uniformizarea tratamentului salarial și eliminarea unor diferențe apărute în sistemul de justiție, iar nu recunoașterea unui drept salarial retroactiv.

Prin urmare, a admite pretențiile reclamanților ar însemna să se impună angajatorului modificarea retroactivă a actelor de salarizare pentru o perioadă de peste cinci ani, fără un temei juridic valid.

Recurentul subliniază că litigiul nu are natura unui conflict de muncă, ci este o acțiune de contencios administrativ ce vizează exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, respectiv a Ordinului nr. 547/8.12.2021.

În concluzie, Ministerul Public solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 757/05.05.2023 pronunțate de Curtea de Apel București și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca fiind nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 26 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte analizând motivele de casare invocate de recurentul-pârât reține că într-o primă critică, acesta a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre afectată de nelegalitate întrucât cuprinde considerente contradictorii și străine cauzei, fiind pronunțată cu încălcarea principiului legalității și al rolului activ al judecătorului.

Instanța de recurs efectuând o analiză punctuală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apreciază că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motive străine cauzei, ci analizează strict legalitatea Ordinului nr. 131/09.02.2022 (actul de respingere a contestației administrative) și legalitatea art. 2 din Ordinul nr. 547/08.12.2021, în măsura în care introduce plafonarea prin trimitere la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În speță, aceasta este chiar materia contenciosului reglementată de art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva dreptului/interesului legitim vătămat și a principiilor legalității și egalității.

Referirile instanței de fond la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sunt centrale, nu periferice, iar argumentele instanței vizează rațiunea pentru care plafonarea drepturilor salariale la anul 2022, nu poate anula sau diminua drepturi stabilite/recunoscute anterior sau pe alte temeiuri, potrivit jurisprudenței obligatorii pe care de altfel instanța de fond le și amintește în cuprinsul considerentelor sentinței recurate (Decizia ICCJ - Complet DCD nr. 34/06.06.2022; Decizia ICCJ RIL nr. 7/11.02.2019; Decizia CCR nr. 794/15.12.2016).

În aceste condiții, apreciem că instanța nu s-a îndepărtat de obiectul litigiului și nici nu și-a întemeiat raționamentul juridic pe argumentele propuse de reclamanți, astfel cum critică sentința recurentul-pârât.

Apărarea recurentului privind "lipsa de opozabilitate" a unor hotărâri judecătorești către reclamanții din cauză este nerelevantă pentru soluția pronunțată în măsura în care:

- Acțiunea nu urmărește valorificarea directă a unor titluri individuale ale reclamanților, ci anularea/modificarea unor acte administrative cu caracter normativ/individual (Ordinul nr. 131/2022; art. 2 din Ordinul nr. 547/2021; ordinele de punere în aplicare) care guvernează salarizarea unei categorii de personal și generează un tratament diferențiat;

- P. nr. 547/2021, art. 1, stabilește pentru întregul personal relevant aplicarea VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, distingând ulterior doar mecanismul de executare (art. 3 - în temeiul unor hotărâri judecătorești; art. 4 - recunoaștere administrativă cu limitări de prescripție). Această dublă reglementare de executare este cea care a generat inechitatea reținută de prima instanță, nu "pretinsa" lipsă a unor titluri nominale pentru fiecare reclamant;

- În plus, egalizarea la nivelul maxim în familia ocupațională "Justiție", în condiții egale de funcție/grad/gradație/vechime, decurge din ansamblul normativ și din jurisprudența obligatorie (O.U.G. nr. 83/2014 - art. 1 alin. (5^1) introdus prin Legea nr. 71/2015; O.U.G. nr. 20/2016; Deciziile ICCJ DCD nr. 23/26.09.2016 și nr. 36/04.06.2018; Decizia CCR nr. 794/2016). Așadar, discuția recurentă despre titularii unor cauze anterioare, pe care recurentul-pârât a înțeles să o propună dezbaterii instanței de recurs, nu infirmă exigența egalizării și nu transformă în "străine cauzei" considerentele referitoare la eliminarea plafonării.

Totodată, Înalta Curte apreciază că nu se regăsește nicio contradicție internă a motivării. Instanța a efectuat o analiză pornind de la prevederile ordinelor contestate și de la cadrul legal special (Anexa V - Legea nr. 153/2017), apoi a confruntat soluțiile administrative cu jurisprudența obligatorie privind "majorările reglementate" și "drepturile câștigate" și a concluzionat, logic, că menținerea plafonării pe art. 38 alin. (6) ar perpetua discriminarea și ar deturna finalitatea legii.

Față de aceste considerente, instanța de recurs apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 nu este întemeiat, instanța de fond pronunțând o hotărâre cu respectarea îndeaproape a obligațiilor de motivare instituite de art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. invocat de recurentul-pârât întemeiat pe critica privitoare privind "retroactivitatea" sau "repunerea în discuție a anilor 2016-2018" este nefondată.

Înalta Curte subliniază că litigiul vizează tocmai analiza de legalitatea a ordinelor emise în perioada 2021-2022. Or, chiar art. 1 din Ordinul nr. 547/2021 fixează punctul de plecare 01.08.2016 pentru aplicarea VRS 605,225 RON "în condițiile ordinului".

Așadar, se apreciază că instanța de fond nu a creat ex nihilo un drept salarial pentru trecut, ci a curmat aplicarea eronată a art. 38 alin. (6) ca instrument de plafonare care anihila efectele recunoașterii VRS pe cale judiciară sau administrativă și a restabilit tratamentul legal prevăzut chiar de emitentul ordinului. Mențiunea primei instanțe privind calculul diferențelor "începând cu 01.08.2016" nu decurge dintr-o reevaluare a actelor anterioare reclamanților, ci din corecta aplicare a propriului act normativ al pârâtei și din eliminarea unei clauze de plafonare nelegale.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privește creșterile salariale reglementate de lege în cadrul aplicării etapizate a noii legi (alin. (3)-(5), nu drepturi deja câștigate/recunoscute anterior sau pe alt temei (hotărâri judecătorești ori acte administrative de recunoaștere). Acesta este sensul obligatoriu rezultat din:

Decizia nr. 34/06.06.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care circumscrie noțiunea de "majorări reglementate" la mecanismul etapizării din art. 38, iar nu la efectele hotărârilor/actelor anterioare ori paralele;

Decizia nr. 7/2019 - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, care statuează că majorările recunoscute prin hotărâri judecătorești rămân incluse în indemnizația brută și ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 (raționament menținut de practica ulterioară);

Decizia CCR nr. 794/2016, care impune egalizarea la nivelul maxim și interzice perpetuarea discriminărilor în interiorul aceleiași familii ocupaționale în condiții identice.

Din această perspectivă, art. 2, art. 3 și art. 4 din Ordinul nr. 547/2021 nu pot fi aplicate astfel încât, să subordoneze recunoașterea VRS 605,225 RON unei plafonări la nivelul anului 2022, în temeiul art. 38 alin. (6) și să fractureze categoria destinatarilor între cei cu hotărâri judecătorești (executare integrală) și cei cu recunoaștere administrativă (executare limitată), producând inechitate vădită, în contradicție cu egalizarea impusă de jurisprudența obligatorie.

Instanța de fond a eliminat, corect, efectul discriminatoriu al plafonării (nu a negat existența prescripției ca instituție, ci a înlăturat folosirea art. 38 alin. (6) ca mijloc de restrângere a dreptului recunoscut prin chiar actul pârâtei), și a dispus modificarea actelor subsecvente (Ordinul nr. 568/2021 și Ordinul nr. 04/06.01.2022) pentru coerență executorie.

Apărarea recurentului-pârât privind pasivitatea reclamanților în anii 2016-2018 nu poate conduce la schimbarea naturii litigiului și nici la validarea unei plafonări nelegale.

Înalta Curte constată că nu ne aflăm într-o acțiune de muncă prin care s-ar solicita direct drepturi bănești în temeiul legii pentru perioade prescrise, ci într-un control de legalitate asupra unor ordine emise în perioada 2021-2022. Efectele stabilite de hotărârea judecătorească recurată sunt consecința firească a constatării nelegalității plafonării, raportate la chiar data de aplicare indicată de emitent (01.08.2016). În această logică, instanaț de fond nu a dispus emiterea unor acte administrative noi ci a dispus aplicarea legală a actului administrativ contestatprin eliminarea unei norme contrare legii și jurisprudenței obligatorii.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a încălcat și nu s-a aplicat greșit dreptul material, instanța de fond respectând cadrul normativ special (Anexa V la Legea nr. 153/2017) și jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Curții Constituționale, constatând că art. 38 alin. (6) nu poate fi transformat într-un instrument de plafonare care să suprime egalizarea și drepturile câștigate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 757 din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 757 din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.