ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1054/2024

Ședința publică din data de 23 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanții A., B., C., D., E. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție au solicitat, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună revocarea, în parte, a Deciziei nr. 87/13.01.2022 a Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție și obligarea acestuia la admiterea contestațiilor formulate împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021 a Procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție precum și la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1387 din 8 iulie 2022, a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., E., D., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții D., C., B., A. și E. au declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 și din Decizia nr. 548/08.12.2021, Direcția Națională Anticorupție a recunoscut dreptul reclamanților de a fi salarizați de la data de 01.08.2016 prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON și nu de 484,18, cât a fost luată în considerare în toată această perioadă.

Prin urmare, Direcția Națională Anticorupție a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile regulile de la art. 2510 din C. civ. care prevede la alin. (1) că după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.

Având în vedere aceste aspecte, recurenții consideră că, în urma emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021 și, respectiv, în urma emiterii Deciziei nr. 548/08.12.2021, ambele ale Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariate rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON față de 484.18, începând cu data de 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi

În opinia recurenților termenul de prescripție se referă la termenul în care se stinge prin prescripție dreptul material la acțiune dacă nu a fost exercitat, or, de la data emiterii acestor acte administrative curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 547/08.12.2021 și, respectiv, din Decizia nr. 548/08.12.2021 este total nelegală.

De asemenea, recurenții consideră că având în vedere că Nota nr. x/2022 din 01.01.2022, emisă de Serviciul resurse umane, perfecționare profesională și documentare al Direcției Naționale Anticorupție cuprinde analiza situației de fapt și de drept și motivele pentru care le-au fost respinse contestațiile inițiale împotriva Deciziei nr. 548/08.12.2021, această notă poate fi considerată ca formând un tot unitar cu actul administrativ atacat, respectiv cu Decizia nr. 87/13.01.2022, astfel că urmează să fie supusă analizei.

S-a reținut faptul că nu se poate susține că recunoașterea dreptului pretins a fost făcută începând cu data de 01.0S.2016 și că mențiunea din art. 1 al Deciziei nr. 548/08.12.2021 a fost făcută numai prin raportare la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016.

Acest argument nu poate fi primit, deoarece dreptul pretins există în materialitatea sa, fiind recunoscut ca atare atât prin titluri executorii, reprezentate de hotărâri judecătorești definitive, cât și prin acte administrative ulterioare emise nu numai de angajator, ci și de alți ordonatori principali de credite, cum ar fi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau Președintele Curții de Apel București.

S-a mai invocat faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 2506 alin. (4) C. civ. și că nu sunt îndeplinite nici condițiile referitoare la renunțarea la prescripție.

Din interpretarea prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., nu rezultă că cele două condiții, recunoașterea dreptului printr-un act scris și constituirea de garanții, trebuie îndeplinite simultan. Ipoteza prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ. este îndeplinită, astfel, în următoarele trei cazuri: fie are loc doar o recunoaștere a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului), fie debitorul a constituit garanții în folosul titularilor dreptului, fie debitorul a recunoscut dreptul printr-un act scris și a constituit garanții în folosul titularilor dreptului.

Constituirea de garanții, potrivit doctrinei, poate consta și în plata parțială sau eșalonată a creanței, ceea ce debitorul a făcut în speța de față, o primă plată către creditori fiind efectuată în luna decembrie 2021.

De asemenea, s-a mai susținut faptul că aceleași mențiuni referitoare la incidența termenului de prescripție de 3 ani, în privința plăților diferențelor salariale ar fi fost reținute și în cuprinsul Ordinului nr. 221 din 26.10.2020, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în toate hotărârile judecătorești prin care s-a dispus obligarea D.N.A. la plata diferențelor salariale ar fi fost reținută incidența termenului de prescripție de 3 ani.

Recurenții precizează că se află în posesia Ordinului invocat de intimat, însă acest ordin vizează salarizarea magistraților judecători și a magistraților-asistenți, nu salarizarea personalului auxiliar de specialitate și a celui conex, pentru că această ultima operațiune s-a realizat prin intermediul unui alt ordin, respectiv Ordinul nr. 224 din 29.10.2020, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În combaterea celor prezentate, recurenții-reclamanți au depus Decizia nr. 87 din 25.01.2022. emisă de Președintele Curții de Apel București, prin care s-a stabilit plata diferențelor salariale către personalul auxiliar de specialitate, începând cu data de 01.08.2016. fără a fi reținută incidența termenului de prescripție de 3 ani.

O mențiune importantă cu privire la această decizie este aceea că a fost emisă, printre altele, pe baza Ordinului nr. 224 din 29.10.2020, emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a acordat personalului auxiliar de specialitate drepturile salariale, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 de RON, precum și pe Punctul de vedere formulat de consilierul juridic al Curții de Apel București, înregistrat sub nr. x/18.01.2022.

Cu privire la data de la care ar trebui să se recalculeze salariile raportat la valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON, reclamanții reiterează că aceasta ar trebui să fie cea menționată în art. 1 a Deciziei nr. 548/08.12.2021 pentru toți destinatarii deciziei, indiferent dacă au sau nu hotărâri judecătorești prin care să le fi fost recunoscut acest drept, motivat de faptul că prin art. 1 a acestei decizii s-a recunoscut expres faptul că salariile trebuie recalculate în raport de această valoare sectorială de referință, începând cu data de 1 august 2016.

Având în vedere aceste aspecte, în urma emiterii, la data de 13.01.2022, a Deciziei nr. 87/13.01.2022, recurenții-reclamanți apreciază că sunt îndreptățiți la calcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea valorii sectoriale de referință în sumă de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existența acestor drepturi.

De asemenea, recurenții consideră că prevederile art. 2 și 4 din decizia contestată contrazic prevederile art. 1 și limitează în mod nelegal și, în același timp, discriminatoriu, calcularea și plata diferențelor salariale, în raport de elemente extrinseci ale deciziei.

Se mai arată că personalului auxiliar de specialitate și personal conex asimilat personalului auxiliar de specialitate, i s-a recunoscut judiciar dreptul la recalcularea indemnizațiilor în raport de o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 13.07.2017 și în continuare (prin decizia civilă definitivă nr. 5682 din 10.11.2021, emisă de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020), însă există hotărâri judecătorești care au recunoscut același drept altor persoane din aceeași familie ocupațională, începând cu data de 01.08.2016.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia Procurorului Șef DNA nr. 548/08.12.2021 s-a decis salarizarea personalului auxiliar de specialitate și a personalului conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON.

La art. 1 din ordin s-a prevăzut că începând cu data de 01.08.2016 persoanele menționate anterior se salarizează având în vedere VRS 605,225 RON, "în condițiile prezentei decizii ".

La art. 2 s-a prevăzut că începând cu data de 1.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din decizie în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

La art. 3 din decizie s-a prevăzut că pentru personalul menționat la art. 1 căruia drepturile i s-au recunoscut prin hotărâri judecătorești, aplicarea deciziei se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești.

La art. 4 s-a prevăzut că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului.

La art. 6 se prevede că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Prin Decizia Procurorului Șef DNA nr. 87/13.01.2022 a fost respinsă contestația formulată împotriva ordinului de salarizare menționat anterior.

Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că Decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii.

Din analiza actului de salarizare rezultă că prevede două ipoteze: (1) situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însuși ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă și (2) situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Recurenții-reclamanți nu sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 sau începând cu data de 01.09.2018, fiind aplicabile art. 4 și 6 din Decizia atacată.

Astfel, rezultă în mod clar din ordin că termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data emiterii ordinului, respectiv de la data de 08.12.2021, ceea ce înseamnă că ordinul are în vedere drepturile VRS în perioada 7.12.2018-08.12.2021.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a constatat că precizările emitentului la data de 1 august 2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaștere a dreptului din moment ce însuși emitentul ordinului a prevăzut la art. 4 din ordin că plata se face cu respectarea termenului de prescripție. Astfel, trimiterea din cuprinsul deciziei la data de 01.08.2016 a fost efectuată prin raportare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, însă această mențiune trebuie coroborată cu art. 4 care prevede că în cazul personalului căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, respectiv prin acest ordin, (cum este și cazul reclamanților, care nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să îi fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu o altă dată) recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii acesteia.

Prin urmare, din conținutul ordinului contestat rezultă cu certitudine că dreptul la stabilirea și acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost recunoscut pe cale administrativă, în limita termenului de prescripție de 3 ani, iar decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, termen care curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 08.12.2021, ceea ce înseamnă că ordinul are în vedere drepturile VRS în perioada 7.12.2018-08.12.2021.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de fond temeinic și legal a reținut că actele administrative de stabilire a drepturilor salariale, emise de alte autorități cum ar fi ordinul președintelui ÎCCJ, nu prezintă relevanță pentru soluționarea prezentei cauze, întrucât nu vizează raporturile cu reclamanții.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți D., C., B., A. și E. împotriva sentinței civile nr. 1387 din 8 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.