Decizia nr. 4118/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.05.2022 sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, a formulat contestație împotriva adresei nr. x/2022 din 30.03.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație, solicitând: 1. Anularea, în parte, a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și emiterea unor alte acte administrative prin care să se dispună salarizarea sa având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; 2. Obligarea pârâților ca, pentru diferențele salariale solicitate prin prezenta contestație, neachitate la timp de către angajatori, sumele ce îi vor fi atribuite să fie actualizate cu rata inflației,

precum și cu dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1599 din 3 noiembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului PICCJ - Direcția Națională Anticorupție¸ și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție, și Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.

A anulat în parte Hotărârea nr. 151/C/4398/VI-13/2022 din 30.03.2022 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ordinul nr. 2295/07.12.2022 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numai în ceea ce privește pe reclamantă, în sensul că a anulat dispozițiile art. 2 din Ordinul privind plafonarea, începând cu 01.01.2018, a drepturilor salariale calculate având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 RON ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamantei, începând cu 01.01.2018, având în vedere o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fără ca drepturile salariale ale reclamantei să fie afectate de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. A obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, fiecare însă numai pe perioada în care reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul acestor autorități, la plata diferențelor între drepturile salariale stabilite prin hotărârea de față începând cu data de 01.01.2018 și drepturile salariale efectiv încasate, diferențe care se vor actualiza cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței menționate, pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 16.05.2019, admiterea excepției rămânerii fără obiect a acțiunii, precum și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Preliminar, recurentul-pârât a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în raport de Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 al procurorului general al PICCJ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției extinctive, prin interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și art. 2506 alin. (4), (25)17 și 2523 C. civ., în speță operând prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 16.05.2019, acțiunea fiind înregistrată la 16.05.2022. A susținut că PICCJ nu a renunțat la prescripția dreptului material la acțiune, art. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 având doar semnificația constatării existenței în familia ocupațională "Justiție" a VRS recunoscute celorlalți ordonatori de credite, iar art. 4 a exprimat voința emitentului actului de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor, cu observarea și respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Din interpretarea coroborată a art. 1, 3 și 4 din Ordinul nr. 2295/2021 rezultă că în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă, conform art. 2517 C. civ., acesta fiind indicat expres în preambulul ordinului. A mai arătat că prima instanță nu a aplicat dispozițiile art. VI din O.U.G. nr. 130/2021, ceea ce conduce la executarea uno ictu a hotărârii judecătorești invocate de reclamantă, contrar voinței emitentului Ordinelor nr. 2295 din 07.12.2021 și nr. 551 din 12.04.2023. De asemenea, art. 1 din Ordinul nr. 551/2023 dispune că drepturile salariale se acordă din data de 07.12.2018.

Acordarea VRS de 605,225 RON prin Ordinul nr. 2295/2021 respectă principiul nediscriminării, neexistând tratamente diferite pentru destinatarii care dețin titluri executorii și cei care nu dețin. Învederează că acordarea dobânzii legale penalizatoare și actualizarea sumelor cu indicele de inflație a fost efectuată prin ignorarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului (evocată în cerere), precum și dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) și art. 71 din Legea nr. 500/2002, neexistând o convenție între părți referitoare la acordarea unor dobânzi. În drept, a invocat motivul de casare prevăzut la art. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A., precum și intimații-pârâți Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

și Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor nu au depus întâmpinări. II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului exercitat în cauză Analizând sentința recurată, actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale incidente și cu argumentele prezentate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. Intimata-reclamantă a avut calitatea de procuror până la data eliberării sale din funcție prin pensionare, prin Decretul Președintelui României nr. 913 din 20 iunie 2023, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 555 din 20 iunie 2023, desfășurându-și activitatea în intervalul relevant pentru soluționarea cauzei (1 august 2016 - data eliberării din funcție) în cadrul celor trei autorități publice pârâte.

A solicitat instanței de contencios administrativ anularea parțială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul acordării valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de salarizare, respectiv a unei noi decizii de salarizare în aceste condiții.

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului PICCJ - Direcția Națională Anticorupție¸ și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Totodată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. De asemenea, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat în parte Ordinul nr. 2295/07.12.2021 în sensul că a acordat, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale calculate având în vedere valoarea de referință sectorială 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Soluția instanței de fond a fost criticată prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. de către pârât care, prin cererea de recurs, a invocat și excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în raport de Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În ceea ce privește criticile vizând greșita respingere de către prima instanță a excepției prescripției extinctive invocate de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, reținându-se în mod corect de către prima instanță că reclamanta nu a solicitat recalcularea drepturilor salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ.

în materia prescripției extinctive (art. 2500, 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517) invocate de recurentul-pârât. În cauză, acțiunea a fost formulată în condițiile art. 7 alin. (1) și (2) din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 - Lege-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, solicitându-se obligarea la emiterea unui ordin de salarizare ca act administrativ, astfel că singura prescripție ce putea fi invocată de către pârât era cea reglementată de prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ, care însă nu a fost invocată ca atare. În continuare, Înalta Curte, reține că recurentul-pârât a invocat în cadrul motivelor de recurs excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, excepție care reprezintă o chestiune de ordine publică, încadrabilă în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că va fi tratată ca atare. Se susține că, întrucât prin Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a prevăzut acordarea drepturilor salariale fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru menționată, începând cu luna decembrie 2018, acțiunea a rămas fără obiect. Însă, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat ca indemnizația de încadrare lunară prin raportare la VRS 605,225, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, să fie acordată începând cu data de 01.08.2016, ceea ce, raportat la principiul disponibilității, denotă neîndeplinirea condițiilor existenței excepției menționate.

Prin urmare, nu se justifică criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește data acordării drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține următoarele: Din conținutul actului administrativ contestat în cauză, rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Intimata-reclamantă este beneficiara unui titlu executoriu, respectiv decizia civilă nr. 2722/02.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020, prin care pârâții din prezenta cauză au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente cuvenite acesteia, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.12.2017 la zi, precum și la plata sumelor reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate și cele recalculate potrivit prezentei decizii, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă.

Prin urmare, reclamanta se situează în ipoteza de la art. 3 din Ordinul atacat, respectiv aceea a personalului căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, iar recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului atacat se face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești respective. În această situație, data de la care a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească în favoarea reclamantei dreptul de a beneficia de calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a fost legal stabilită de prima instanță ca fiind data de 01.01.2018, alegațiile recurentei-pârâte sub acest aspect nefiind întemeiate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 "Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017", iar, conform alin. (6) din același articol " În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

Prin urmare, față de dispozitivul deciziei nr. 2722/02.05.2022 a Curții de Apel București, Înalta Curte constată că în mod corect a procedat prima instanță la obligarea pârâtului la reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018 și în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Totodată, instanța de control judiciar reține că argumentele cu privire la modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești, având ca obiect acordarea de drepturi salariale în favoarea personalului din instituții și autorități publice, în conformitate cu prevederile art. VI din O.U.G.

nr. 130/2021, nu sunt de natură să susțină legalitatea actului administrativ contestat, întrucât nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, care nu îl constituie punerea în executare a deciziei civile nr. 2722/02.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020. Astfel, efectele produse de O.U.G. nr. 130/2021 sau orice alt act normativ care stabilește modalitatea de plată a drepturilor salariale restante, nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanța de contencios administrativ în litigiul de față, acestea ținând doar de o eventuală punere în executare a unor titluri executorii reprezentate de hotărârile judecătorești pronunțate.

În aceste condiții, constatând că soluția instanței de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, iar aspectele învederate de recurentul-pârât nu sunt justificate în această privință în sensul celor arătate în precedent, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și cu art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1599 din 3 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1599 din 3 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.