ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 35/2015

Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 16 din același act normativ și la principiul de drept accesorium sequitur principale trebuie interpretat și aplicat în sensul că, odată cu întreruperea prescripției dreptului la acțiune de a pretinde debitul principal, se întrerupe și prescripția dreptului la acțiune pentru dobânzi?

Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, trebuie interpretat și aplicat în sensul că recunoașterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripția poate fi atât expresă, cât și tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conține sau presupune mărturisirea existenței dreptului altuia?

Faptul că nici prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2008 sau Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare realizate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010 și Legea nr. 230/2011 și nici prin hotărârile de guvern emise în executarea acestei ordonanțe de urgență (Hotărârea Guvernului nr. 422/2010, Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012, Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2012, Hotărârea Guvernului nr. 149/2013, Hotărârea Guvernului nr. 355/2013, Hotărârea Guvernului nr. 697/2013, Hotărârea Guvernului nr. 977/2013, Hotărârea Guvernului nr. 248/2014, Hotărârea Guvernului nr. 551/2014 etc.) statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii, poate fi prezumat ca o recunoaștere tacită a dreptului la acțiune pentru dobânzi moratorii? În cazul în care răspunsul este afirmativ, recunoașterea tacită a dreptului la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus menționate poate fi valorizată de instanță ca renunțare tacită a debitorilor la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune?

Art. 1838 și 1839 Cod civil din 1864 trebuie interpretate și aplicate în sensul că renunțarea, fie ea expresă sau tacită, la prescripția extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunțător a dreptului sau facultății de a opune prescripția în contra reclamației judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acțiune?

Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 17 alin. 1 și 2 din același act normativ trebuie interpretat și aplicat în sensul că noua prescripție, care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoașterii, este de aceeași natură cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului material la acțiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă recunoașterea datoriei este făcută în cursul termenului de prescripție al dreptului de a cere executarea silită?

Dispozițiile art. 1079 alin. 2 pct. 3 Cod civil 1864 și/sau ale art. 1.523 alin. (2) lit. a Cod civil 2009 își găsesc aplicabilitate și în materia drepturilor salariale, în sensul că angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenței dreptului de creanță care constă în dreptul salarial neacordat?

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958, republicat, poate fi interpretat și/sau aplicat în sensul că în cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează fără discontinuitate în timp), dreptul material la acțiune începe să curgă de la data încetării acțiunii sau inacțiunii ilicite, chiar dacă păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea de la momentul inițial al săvârșirii faptei ilicite?" După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepții de invocat, președintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării 1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că încheierile pronunțate în dosarele nr. 4.714/110/2013, nr. 1.335/103/2014 și 1.537/103/2014 prin care a fost sesizată de către Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, înregistrate pe rolul acestei instanțe sub nr. 3.235/1/2015, 3.236/1/2015 și 3.238/1/2015, au același obiect, a dispus conexarea dosarelor nr. 3.236/1/2015 și 3.238/1/2015 la dosarul nr. 3.235/1/2015. 2. Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 4 mai 2015, în Dosarul nr. 4.714/110/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "1. Art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 523 Cod civil din 1864 și art. 525 Cod civil din 1864, trebuie interpretat și aplicat în sensul că, în cazul dobânzilor moratorii, termenul de prescripție de 3 ani se calculează în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanță distinctă supusă unei prescripții liberatorii de 3 ani, urmând să existe tot atâtea prescripții câte zile vor curge și dobânzile? 2. Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 16 din același act normativ și la principiul de drept accesorium sequitur principale trebuie interpretat și aplicat în sensul că, odată cu întreruperea prescripției dreptului la acțiune de a pretinde debitul principal, se întrerupe și prescripția dreptului la acțiune pentru dobânzi? 3. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, trebuie interpretat și aplicat în sensul că recunoașterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripția poate fi atât expresă, cât și tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conține sau presupune mărturisirea existenței dreptului altuia? 4. Faptul că nici prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2008 sau Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare realizate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010 și Legea nr. 230/2011 și nici prin hotărârile de guvern emise în executarea acestei ordonanțe de urgență (Hotărârea Guvernului nr. 422/2010, Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012, Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2012, Hotărârea Guvernului nr. 149/2013, Hotărârea Guvernului nr. 355/2013, Hotărârea Guvernului nr. 697/2013, Hotărârea Guvernului nr. 977/2013, Hotărârea Guvernului nr. 248/2014, Hotărârea Guvernului nr. 551/2014 etc.) statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii, poate fi prezumat ca o recunoaștere tacită a dreptului la acțiune pentru dobânzi moratorii? În cazul în care răspunsul este afirmativ, recunoașterea tacită a dreptului la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus menționate poate fi valorizată de instanță ca renunțare tacită a debitorilor la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune? 5. Art. 1838 și 1839 Cod civil din 1864 trebuie interpretate și aplicate în sensul că renunțarea, fie ea expresă sau tacită, la prescripția extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunțător a dreptului sau facultății de a opune prescripția în contra reclamației judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acțiune ? 6. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 17 alin. 1 și 2 din același act normativ trebuie interpretat și aplicat în sensul că noua prescripție, care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoașterii, este de aceeași natură cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului material la acțiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă recunoașterea datoriei este făcută în cursul termenului de prescripție al dreptului de a cere executarea silită? 7. Dispozițiile art. 1079 alin. 2 pct. 3 Cod civil 1864 și/sau ale art. 1.523 alin. 2 lit. a Cod civil 2009 își găsesc aplicabilitate și în materia drepturilor salariale, în sensul că angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenței dreptului de creanță care constă în dreptul salarial neacordat? 8. Art. 8 din Decretul nr. 167/1958, republicat, poate fi interpretat și/sau aplicat în sensul că în cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează fără discontinuitate în timp), dreptul material la acțiune începe să curgă de la data încetării acțiunii sau inacțiunii ilicite, chiar dacă păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea de la momentul inițial al săvârșirii faptei ilicite?" II. Temeiul juridic al sesizării 3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". III. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 4. Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a fost învestită, în dosarul nr. 4.714/110/2013, cu soluționarea apelului civil declarat de pârâtul Ministerul Justiției în contradictoriu cu reclamantele Ene Mariana, Ciobănuc Nicoleta Veronica, Vasiluță Clara Anca, Tudorachi (Moisă) Elena, Bogatu Carmen Lica, Dinu Albu lonuț, Roca Oana Alina, Pralea Georgiana, Tătărăscu Maria, Fodor (Coardă) Cristina Alina, Constantinoiu Elena, Lovin Emilia, Teacă Maria, Zgheran Mihaela, Lepădatu (lacob) Cristina Alina, Bogdan Vasilica Anca, Popescu Carmen, Agapie Crezantema, Roșu Ana, Strătilă Ionela, Mardare Simona, Petriceanu Luminița, Bîrsan (Dîrlău) Corina, Benchea Viorica, Șaran Virginica, Sachelaru Mariana, Secită Elena, Olteanu Tatiana, Pătrățanu Veronica Mihaela, Nechitescu (Trofin) Lăcrămioara, Andrieș (Bordaș) Anuela Maria, Isvoran Elena, Mihalcea (Rață) Silvia, Ghercă Margareta, Scârlat (Buraga) Laura Elena, Grosu (Savin) Nicoleta, Vasiluță Lucia Roxana, Hanu (Fasolă) Violeta Aurelia, Cotîrlici Milica, Andrei (Tâmpescu) Alina și intimații Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău împotriva Sentinței civile nr. 1.120 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția I civilă, prin care s-au respins excepțiile autorității de lucru judecat și a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a statului român și s-a respins capătul de cerere formulat împotriva acestuia ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă și s-a admis în parte acțiunea promovată de către reclamante, astfel cum a fost modificată, fiind obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlul de drepturi salariale prin Sentința civilă nr. 106/D din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 05 iunie 2007, precum și prin Sentința civilă nr. 472/D din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 19 septembrie 2007. 5. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Dreptul dedus judecății este prescriptibil într-un termen de 3 ani, conform art. 3 raportat la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat. Totuși, conform art. 16 alin. 1 lit. a) din același act normativ, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în cazul de față pârâților). În virtutea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări de Legea nr. 230/2011, pârâții au efectuat plăți parțiale ale sumelor evidențiate în titlurile executorii enunțate anterior, astfel cum au precizat reclamanții, aspecte necontestate de părțile adverse. Aceste plăți parțiale, echivalând cu o recunoaștere neechivocă a întregii datorii, au întrerupt cursul prescripției și în ceea ce privește dreptul material la acțiune cu privire la dobânda legală, ca accesoriu al debitelor principale. 6. Punctul de vedere al pârâtului, potrivit căruia recunoașterea trebuie să se refere la pretențiile afirmate, în cazul de față - dobânda legală, nu este riguros exact și nu poate fi validat juridic. Instanța amintește faptul că unul dintre principiile prescripției extinctive rezidă, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, în regula că, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Și art. 2.503 alin. (2) din Codul civil consacră, în cazul prestațiilor succesive, o prescripție deosebită în cazul executării obligațiilor bănești. Art. 1.053 din Codul civil, invocat de reclamanți în acțiune, se referă la retractarea revocării, situație ce nu este incidentă în cauza de față. 7. Totodată, potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, republicat, prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare și actul începător de executare a fost reprezentat de plățile succesive efectuate în baza art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări de Legea nr. 230/2011. Potrivit art. 2.537 din Codul civil, prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere. 8. În virtutea principiului invocat mai sus, dreptul la acțiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal, chiar dacă termenul pentru dreptul accesoriu, privit în mod separat, nu s-ar fi îndeplinit (de exemplu, situația în care momentul de început al termenului nu coincide pentru principal și accesoriu).

Pe baza unui raționament analogic regulii evocate, este firesc și logic, dar și deopotrivă echitabil ca orice întrerupere ori suspendare a cursului prescripției relative la dreptul principal să se aplice și dreptului accesoriu, în speța analizată - dobânzilor solicitate prin acțiune, introducerea acțiunilor privind drepturile principale operând ca o punere în întârziere. IV. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Actele normative incidente în cauză sunt următoarele: I. Decretul nr. 167/1958, republicat: "Art. 1. - Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă." "Art. 8. - Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei." "Art. 12. - În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită." "Art. 16. - Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; în raporturile dintre organizațiile socialiste, recunoașterea nu întrerupe curgerea prescripției; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea. Art. 17. - Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere, începe să curgă o nouă prescripție. În cazul când prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare. II. Codul civil din 1864 " Art. 523. - Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile." "Art. 525. - Fructele civile se socotesc dobândite zi cu zi și se cuvin uzufructuarului în proporțiune cu durata uzufructului său. Această regulă se aplică la arenzi și la chiriile caselor și la alte fructe civile." Art. 1079 alin. 2 pct. 3 "Debitorul este de drept în întârziere (...) 3. când obligația nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă." "Art. 1838. - Nu se poate renunța la prescripțiune decât după împlinirea ei." "Art. 1839. - Renunțarea la prescripțiune este sau expresă sau tacită. Renunțarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câștigat." III. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare Art. 1523 alin. (2) lit. a): "(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când: a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;". V. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 octombrie 2013, pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 4.714/110/2013, reclamantele Ene Mariana, Ciobănuc Nicoleta Veronica, Vasiluță Clara Anca, Tudorachi (Moisă) Elena, Bogatu Carmen Lica, Dinu Albu Ionuț, Roca Oana Alina, Pralea Georgiana, Tătărăscu Maria, Fodor (Coardă) Cristina Alina, Constantinoiu Elena, Lovin Emilia, Teacă Maria, Zgheran Mihaela, Lepădatu (Iacob) Cristina Alina, Bogdan Vasilica Anca, Popescu Carmen, Agapie Crezantema, Roșu Ana, Strătilă Ionela, Mardare Simona, Petriceanu Luminița, Bîrsan (Dîrlău) Corina, Benchea Viorica, Șaran Virginica, Sachelaru Mariana, Secită Elena, Olteanu Tatiana, Pătrățanu Veronica Mihaela, Nechitescu (Trofin) Lăcrămioara, Andrieș (Bordaș) Anuela Maria, Isvoran Elena, Mihalcea (Rață) Silvia, Ghercă Margareta, Scârlat (Buraga) Laura Elena, Grosu (Savin) Nicoleta, Vasiluță Lucia Roxana, Hanu (Fasolă) Violeta Aurelia, Cotîrlici Milica, Andrei (Tâmpescu) Alina au chemat în judecată pe pârâții Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău, solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlu de drepturi salariale restante prin sentințele civile nr. 472/D din 13 iunie 2008 și 106/D din 18 februarie 2008 pronunțate de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3.909/110/2007, respectiv Dosarul nr. 5.227/110/2007, calculate în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, respectiv Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, începând cu ultimii trei ani anterior introducerii acțiunii și, în continuare, până la data plății efective a drepturilor salariale restante.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că cele două hotărâri judecătorești sunt irevocabile și au fost executate doar în parte, astfel că, raportat la dispozițiile art. 1088 din Codul civil din 1864 și respectiv art. 1.053 din Codul civil, li se cuvine dobânda legală, calculată potrivit Ordonanței Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanței Guvernului nr. 13/2011. În susținerea posibilității cumulării dobânzii legale cu actualizarea creanței s-a invocat Decizia nr. 722 din 23.02.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, în susținerea principiului securității juridice, reclamantele au mai invocat și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Ștefănică și alții împotriva României.

La data de 21 mai 2014, reclamantele și-au modificat petitul acțiunii, în sensul că au solicitat acordarea dobânzilor legale de la data la care au fost formulate cererile de chemare în judecată în dosarele nr. 3.909/110/2007 și nr. 5.227/110/2007 înregistrate pe rolul Tribunalului Bacău, și anume de la 5 iunie 2007, respectiv de la 19 septembrie 2007, prin care au solicitat plata debitului principal. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1.522 alin. (1) din Codul civil. Reclamantele au arătat, totodată, că dreptul material la acțiune nu este prescris, deoarece a operat întreruperea cursului prescripției extinctive, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, ca urmare a plăților parțiale făcute de pârâți în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2008 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Pârâtul Statul român a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român, chemat în judecată prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, invocând dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 12 iunie 2013 a formulat întâmpinare pârâtul Ministerul Justiției, care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că, în condițiile în care operează actualizarea în funcție de rata inflației, nu se mai justifică și dobânda legală, căci s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului și la îmbogățire fără just temei. În opinia acestui pârât, creanțele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadență, în condițiile în care prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 s-a instituit o procedură specială de executare a titlurilor executorii de tipul celor invocate, eșalonându-se plata sumelor și suspendându-se de drept orice cerere de executare silită. În subsidiar, acest pârât a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, sumele fiind prescrise. A susținut că, în speță, nu a avut loc întreruperea prescripției, întrucât recunoașterea de care se prevalează reclamanții trebuie să fie neîndoielnică, să rezulte din împrejurări neechivoce și să se refere la pretențiile afirmate, în cazul de față, dobânda legală.

La data de 12 iunie 2013 a formulat întâmpinare Curtea de Apel Bacău prin care a invocat autoritatea de lucru judecat, întrucât, prin cele două sentințe judecătorești, a fost respins capătul de cerere accesoriu având ca obiect plata dobânzii legale pentru viitor. De asemenea a invocat și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, susținând că, în cazul dobânzii legale care reprezintă daune interese moratorii, termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței dreptului principal, or, drepturile salariale obținute de reclamanți prin cele două titluri executorii erau deja scadente la momentul formulării acțiunilor ce au avut ca obiect plata drepturilor principale. S-a invocat art. 1.535 alin. (1) din Codul civil și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat. În opinia pârâtei, nu a operat întreruperea prescripției dreptului material la acțiune în sens material, așa cum susțin reclamantele, deoarece efectuarea plăților parțiale și eșalonate a drepturilor principale în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, de către ordonatorii de credite a produs efecte juridice doar în ceea ce privește prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Or, prescripția dreptului de a cere executarea silită nu se confundă cu prescripția dreptului la acțiune. Prima este o prescripție de drept procesual civil, iar cea de a doua este o prescripție de drept substanțial. Totodată, s-a susținut că Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este aplicabilă în cauză, deoarece aceasta nu înlătură de la aplicare dispozițiile legale care reglementează autoritatea de lucru judecat și/sau prescripția dreptului la acțiune în sens material.

Prin Sentința civilă nr. 1.120 din 17 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău - Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.714/110/2013 s-au respins excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român, s-a admis în parte acțiunea promovată de către reclamante, astfel cum a fost modificată și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Bacău și Tribunalul Bacău la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlul de drepturi salariale prin Sentința civilă nr. 106/D din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 5 iunie 2007, precum și prin Sentința civilă nr. 472/D din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 19 septembrie 2007.

Considerentele instanței au fost, în esență, următoarele: Este adevărat că dreptul dedus judecății este prescriptibil într-un termen de 3 ani, conform art. 3 raportat la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat. Totuși, conform art. 16 alin. 1 lit. a) din același act normativ, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în cazul de față pârâților). Se reține că, în virtutea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, pârâții au efectuat plăți parțiale ale sumelor evidențiate în titlurile executorii enunțate anterior, astfel cum au precizat reclamanții, aspecte necontestate de părțile adverse. Aceste plăți parțiale, echivalând cu o recunoaștere neechivocă a întregii datorii, au întrerupt cursul prescripției și în ceea ce privește dreptul material la acțiune cu privire la dobânda legală, ca accesoriu al debitelor principale. Punctul de vedere al pârâtului, potrivit căruia recunoașterea trebuie să se refere la pretențiile afirmate, în cazul de față - dobânda legală, nu este riguros exact și nu poate fi validat juridic. Instanța amintește faptul că unul din principiile prescripției extinctive rezidă, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, în regula că, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Totodată, art. 2.503 alin. (2) din Codul civil consacră în cazul prestațiilor succesive o prescripție deosebită în cazul executării obligațiilor bănești, iar art. 1.053 din același act normativ, invocat de reclamanți în acțiune, se referă la retractarea revocării, situație ce nu este incidentă în cauza de față. Potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, republicat, prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare și actul începător de executare a fost reprezentat de plățile succesive efectuate în baza art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. Potrivit art. 2.537 din Codul civil, prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere. În virtutea principiului invocat mai sus, dreptul la acțiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal, chiar dacă termenul pentru dreptul accesoriu, privit în mod separat, nu s-ar fi îndeplinit (de exemplu, situația în care momentul de început al termenului nu coincide pentru principal și accesoriu). Pe baza unui raționament analogic regulii evocate, este firesc și logic, dar și deopotrivă echitabil, ca orice întrerupere ori suspendare a cursului prescripției relative la dreptul principal să se aplice și dreptului accesoriu, în speța analizată - dobânzilor solicitate prin acțiune. Introducerea acțiunilor privind drepturile principale operează ca o punere în întârziere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Justiției care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, în principal ca neîntemeiată și, în subsidiar, ca prescrisă.

Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, în cadrul soluționării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății, dispunând, totodată, suspendarea cauzei până la pronunțarea soluției cu privire la dezlegarea în drept a problemelor sesizate, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. VI. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea din data de 4 mai 2015, în Dosarul nr. 4.717/110/2013, Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de următoarele: Cauza este în curs de judecată, în apel, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de la curtea de apel. Soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată în apel depinde de lămurirea chestiunilor de drept, deoarece acestea au relevanță asupra soluționării excepției prescripției extinctive, excepție de fond. Prin admiterea acesteia, instanța este împiedicată să cerceteze, în fond, dreptul dedus judecății. Legea nu definește noțiunea de noutate și nici criteriile în baza cărora poate fi determinată, dar, în doctrină, s-a apreciat că sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost anterior dedusă judecății, adică în privința căreia instanța supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casație. De asemenea, a fost exprimată opinia potrivit căreia noutatea se poate referi atât la o reglementare nou-intrată în vigoare, cât și la o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementată ca un mijloc alternativ (paralel) pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, alături de recurs în interesul legii, și nu ca un mecanism distinct de recursul în interesul legii care are ca unic scop preîntâmpinarea apariției practicii neunitare (control a priori), așa cum s-a reținut uneori în considerentele unor decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, fiind menționate, în acest sens, considerentele deciziilor nr. 3 din 14 aprilie 2014, nr. 4 din 14 aprilie 2014, nr. 6 din 23 iunie 2014, nr. 7 din 30 iunie 2014 și nr. 10 din 20 octombrie 2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Această concluzie rezultă, fără echivoc, în primul rând, din faptul că incidentul procedural care constă în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementat ca o secțiune a aceluiași capitol intitulat "Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare".

Chestiunea de drept dedusă judecății prezintă caracter de noutate având în vedere că a devenit actuală, în special după pronunțarea Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. VII. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin Încheierea din 4 mai 2015, Curtea de Apei Bacău - Secția I civilă a exprimat următorul punct de vedere: Atât litigiile referitoare la drepturile salariale cuvenite personalului bugetar, cât și cele având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a titlurilor executorii privind asemenea drepturi, sunt litigii de muncă.

Așa fiind, în aceste litigii sunt incidente prevederile art. 171 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), care prevăd că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutare în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar termenul de prescripție este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale derivând din plata salariului.

În conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. De asemenea, prin art. 278 alin. (1) din Codul muncii se prevede că dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.

Prin urmare, termenelor de prescripție reglementate de art. 171 și 268 din Codul muncii le sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, republicat, respectiv ale art. 2.500 și următoarele din Codul civil privind începutul, suspendarea sau întreruperea curgerii lor.

Prin raportare doar la data formulării prezentei acțiuni, fără a avea în vedere și celelalte instituții juridice care guvernează prescripția extinctivă (întreruperea prescripției și renunțarea la prescripție), se poate spune, desigur, că acțiunea formulată de reclamante este, cel puțin în parte, prescrisă, deoarece, pe de o parte, în cazul dobânzii legale care reprezintă daune-interese moratorii termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței dreptului principal, or, drepturile salariale obținute de reclamanți prin cele două titluri executorii erau deja scadente la momentul formulării acțiunilor ce au avut ca obiect plata drepturilor principale, iar, pe de altă parte, efectuarea plăților parțiale și eșalonate a drepturilor principale în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2008 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, de către ordonatorii de credite a produs efecte juridice doar în ceea ce privește prescripția dreptului de a cere executarea silită. Or, prescripția dreptului de a cere executarea silită nu se confundă cu prescripția dreptului la acțiune. Prima este o prescripție de drept procesual civil, iar cea de a doua o prescripție de drept substanțial.

O astfel de concluzie este vădit greșită motivat de faptul că, pe de o parte, termenul de prescripție a fost întrerupt de mai multe ori și în diverse modalități în perioada iunie 2007-11 decembrie 2014 [data când expiră termenul general de prescripție liberatorie de 3 ani calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 230/2011, care a fost ultimul act normativ care a întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea, cel puțin implicită, atât a creanțelor principale, cât și a celor accesorii (dobânzile)], iar, pe de altă parte, prin renunțarea implicită (tacită) la prescripție pârâții au pierdut pentru totdeauna dreptul sau facultatea de a opune prescripția în contra reclamației judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acțiune, după cum vom argumenta în continuare.

Precizări în ceea ce privește cursul prescripției extinctive a dreptului la acțiune în sens material (mai exact a acelei componente a dreptului la acțiune ce constă în posibilitatea creditorului de a obține condamnarea debitorului la executarea obligației corelative dreptului de creanță) pentru pretențiile solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată: Aplicarea în timp a normelor prescripției extinctive

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantele au solicitat plata de dobânzii moratorii începând cu 5 iunie 2007, respectiv 19 septembrie 2007 și până la data plății efective a drepturilor salariale principale.

Art. 6 alin. (4) din Codul civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil (adică 01 octombrie 2011) sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit (adică Decretului nr. 167/1958, republicat, și Codului civil din 1864)".

Soluția reglementată de Codul civil este in actu nu numai simplă, presupunând aplicarea unei singure legi, ci și una sigură, dând satisfacție principiului securității juridice și principiului preeminenței dreptului, și, deopotrivă, echitabilă, deoarece menține echilibrul dintre părți în așa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi.

În concluzie, în opinia instanței de sesizare, în cauza pendinte, sunt aplicabile, în principiu, atât dispozițiile din vechea reglementare (Decretul nr. 167/1958, republicat, și Codul civil din 1864), pentru dobânzile aferente perioadei 5 iunie 2007- 1 octombrie 2011, cât și dispozițiile din noua reglementare (Codul civil), pentru dobânzile aferente perioadei ulterioare datei de 1 octombrie 2011.

Problema delimitării câmpului de aplicație a Decretului nr. 167/1958, republicat, și a Codului civil din 1864 în materie de prescripție extinctivă Prevederile Codului civil din 1864 referitoare la prescripția extinctivă, neabrogate expres prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, republicat, rămân în ființă numai în măsura în care nu contravin dispozițiilor acestuia din urmă sau, după caz, nu sunt incompatibile cu ele.

Prin urmare, în cazul în care unele dispoziții din Codul civil din 1864 nu au și nici nu-și găsesc vreun corespondent în Decretul nr. 167/1958, republicat, nefiind incompatibile cu principiile care au stat la baza noii reglementări, ele au rămas în vigoare, fiind deopotrivă aplicabile și prescripției extinctive.

În concluzie, intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, republicat, nu a însemnat abrogarea tuturor dispozițiilor Codului civil din 1864 referitoare la prescripție, deoarece au fost menținute expres sau implicit numeroase dispoziții privitoare la prescripția extinctivă. Astfel, au rămas intacte și, deci, aplicabile în continuare dispozițiile art. 1838-1840 din Codul civil din 1864, care reglementează renunțarea la prescripția extinctivă împlinită (câștigată).

Termenul de prescripție extinctivă (liberatorie) Daunele moratorii solicitate prin acțiune fiind drepturi de creanță, acțiunile personale prin care ele se valorifică sunt supuse termenului general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 171 și 268 din Codul muncii, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, republicat, și art. 2.517 din Codul civil.

Când începe să curgă acest termen de prescripție extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor? Nici în Decretul nr. 167/1958, republicat, și nici în Codul civil din 1864 sau în Codul civil nu există o prevedere expresă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor moratorii. În opinia instanței de sesizare, în cazul obligațiilor bănești, momentul începerii cursului prescripției extinctive pentru plata dobânzilor moratorii, care constituie pretenții accesorii, nu este legat de începutul prescripției dreptului la acțiune privind pretenția principală, ci de data la care acestea (dobânzile) devin exigibile, adică de la data dobândirii lor, deoarece dreptul la dobânzi nu se naște odată cu dreptul la creanța principală, ci el se dobândește, "zi cu zi" (pro rata temporis), cum prevede art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, art. 525 din Codul civil din 1864 raportat la art. 523 din același act normativ și art. 711 din Codul civil raportat la art. 2.526 din actul normativ anterior menționat.

În consecință, în cazul dobânzilor, dreptul la acțiune pentru plata lor ia naștere după expirarea fiecărei zile de întârziere și se prescrie după trecerea unui termen de trei ani. Dobânda se acumulează și devine exigibilă, "zi cu zi", pe măsura trecerii timpului în care creanța principală trebuia să fie plătită.

Termenul de trei ani se calculează însă în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanță distinctă supusă unei prescripții liberatorii de trei ani. Așadar, data dobândirii dobânzilor este sfârșitul fiecărei zile, urmând să existe tot atâtea prescripții câte zile vor curge și dobânzile. Deși dobânda legală este calculată în procente pe an, daunele moratorii (dobânzile de întârziere) se calculează practic tot "pe zile", întrucât, așa cum s-a arătat, dobândirea lor are loc "zi cu zi".

Principiile efectului prescripției extinctive Conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, aplicabil în cauză pentru perioada de timp cuprinsă între 5 iunie 2007 și 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv, potrivit art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii". Acest principiu reprezintă o aplicație a regulii accesorium sequitur principale. Așadar, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept de creanță principal se stinge și dreptul la acțiune privind eventualele dobânzi, garanții personale etc.

Întreruperea prescripției extinctive atât în ceea ce privește drepturile principale de creanță, cât și drepturile accesorii de creanță în cauza de față Cauzele de întrerupere a prescripției extinctive incidente în cauza de față sunt: - introducerea unei cereri de chemare în judecată, conform art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, republicat, și art. 2.537 pct. 2 din Codul civil; și - efectuarea unui act voluntar de recunoaștere sau de executare a dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, republicat, și art. 2.537 pct. 1 din Codul civil.

În practica judiciară, ținând seama de regula mai sus amintită, accesorium sequitur principale, și de fundamentul întreruperii prescripției extinctive care constă în lipsa de convingere a titularului dreptului în privința temeiniciei pretenției sale deduse din starea sa de pasivitate și prezumarea situației de fapt a celui în folosul căruia curge prescripția extinctivă ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia, s-a stabilit că, de principiu, odată cu întreruperea prescripției dreptului la acțiune de a pretinde debitul principal se întrerupe și prescripția dreptului la acțiune pentru dobânzi.

Or, prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește dreptul principal de creanță (reprezentat de drepturile salariale restante pe care reclamantele le-au solicitat prin acțiunile formulate în cele două dosare în anul 2007) s-a întrerupt (nu împlinit), în mod definitiv, la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești prin care s-au admis aceste acțiuni, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, republicat. De la acest moment (al rămânerii definitive ) a început să curgă o nouă prescripție, cu un alt obiect, și anume dreptul de a cere executarea silită, aceasta fiind o prescripție de drept procesual civil, termenul de prescripție pentru acest nou tip de prescripție fiind, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, republicat, și art. 705 din Codul de procedură civilă, tot de trei ani.

Rezultă că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată în cauza pendinte, dreptul material la acțiune în ceea ce privește drepturile principale de creanță solicitate de reclamante prin acțiunile pe care le-au formulat în anul 2007 nu era prescris, astfel că nu-și găsește aplicabilitate în cauză principiul prevăzut de art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, pentru perioada de timp cuprinsă între octombrie 2004 și 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod Civil, respectiv de art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii [...]".

Efectele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2008 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, asupra obligațiilor bănești stabilite prin hotărârile judecătorești Noul termen de prescripție de drept procesual civil, de trei ani, a fost la rândul său întrerupt, ca urmare a faptului că, pe de o parte, până la împlinirea a