ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 31/2015

Tribunalul Neamț - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 447/188/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Calitatea sau dreptul curatorului special, desemnat în baza art. 167 din Codul de procedură civilă la judecata în primă instanță, de a declara calea de atac a apelului, limitele mandatului primit de curatorul special desemnat în aceste condiții". II. Expunerea succintă a procesului

Tribunalul Neamț - Secția I civilă a fost învestit în Dosarul nr. 447/188/2014 cu soluționarea apelului declarat de avocat B. M.-M., în calitate de curator special al pârâtei C.M. împotriva Sentinței civile nr. 926 din 12 noiembrie 2014, precum și împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 5 noiembrie 2014, pronunțate de Judecătoria Bicaz, în contradictoriu cu reclamantul orașul Bicaz, reprezentat prin primar, având ca obiect reziliere contract de închiriere, plată chirie restantă și penalități de întârziere, evacuare și obligarea pârâtei la predarea apartamentului în starea inițială.

Prin Sentința civilă nr. 926 din 12 noiembrie 2014 Judecătoria Bicaz a respins excepția netimbrării cererii, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a admis acțiunea formulată de către reclamantul orașul Bicaz, reprezentat legal de primar, dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.949,62 lei chirie restantă și evacuarea acesteia din spațiul locativ situat în Bicaz, Str. Barajului, județul Neamț, a constatat încetarea drepturilor locative ale pârâtei în spațiul închiriat prin Contractul nr. 42/16.02.2010 și a obligat pârâta să plătească reclamantului 302 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe parcursul soluționării cauzei, instanța de fond, respectiv Judecătoria Bicaz, a dispus prin Încheierea din data de 12 iunie 2014 citarea pârâtei prin publicitate, prin afișare la ușa instanței, pe portalul instanței de judecată, la ultimul domiciliu cunoscut al acesteia, precum și publicarea citației într-un ziar central de largă răspândire. Prin aceeași încheiere s-a dispus, în baza art. 167 alin. (3) coroborat cu art. 58 alin. (3) din Codul de procedură civilă, numirea unui curator special pentru pârâtă, respectiv avocat B. M.-M. din cadrul Baroului Neamț, stabilindu-se un onorariu în cuantum de 210 lei în sarcina reclamantului.

Ulterior pronunțării sentinței de către prima instanță, curatorul special al pârâtei a declarat apel pe care l-a și motivat, în această calitate.

Instanța de apel, Tribunalul Neamț, a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: calitatea sau dreptul curatorului special, desemnat în baza art. 167 din Codul de procedură civilă la judecata în primă instanță, de a declara calea de atac a apelului, față de limitarea impusă de prevederile art. 58 din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Tribunalul Neamț - Secția I civilă a arătat că este instanța care judecă în ultimă instanță acțiunea având ca obiect pretenții, reziliere contract de închiriere și evacuare, chestiunea de drept pentru care se dispune sesizarea depinde de soluționarea prezentei cauze, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Așa cum s-a reținut prin încheierea de sesizare, apelanta- pârâtă, respectiv avocatul desemnat în calitate de curator special, consideră că dreptul său de a exercita calea de atac se circumscrie drepturilor conferite de prevederile art. 58 alin. (3) ultima teză din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care curatorul special exercită drepturile și obligațiile reprezentantului legal. De asemenea, curatorul special consideră că, în condițiile în care s-ar admite că declararea căii de atac excedează limitelor mandatului conferit, prin numirea sa drept curator special, s-ar ajunge la nesocotirea dreptului de apărare al părții, pentru apărarea intereselor căreia legiuitorul a reglementat instituția curatelei speciale, tocmai pentru garantarea totală a dreptului la apărare. Exercitarea căii de atac împotriva unei sentințe potrivnice părții care nu a putut fi localizată în mod real face parte din respectarea dreptului la apărare, pe care, ca avocat, este obligat să îl asigure, iar excluderea acestui drept din arealul de competențe al curatorului special încalcă prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Intimatul-reclamant consideră că avocatul, în calitate de curator special, poate declara apel, dar susținerea apelului în fața instanței superioare se poate face în temeiul unui nou mandat. În opinia intimatului, în raport cu dispozițiile art. 58 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent că se va da mandat de susținere a apelului aceluiași curator special numit de prima instanță sau altuia, plata acestuia trebuie să fie în sarcina pârâtei (la sfârșitul judecății, prin dispozitivul hotărârii de apel, și nu prin încheiere, în timpul judecății), întrucât apelul s-a promovat în interesul pârâtei.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere. V. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierea de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 447/188/2014 al Tribunalului Neamț - Secția I civilă a constatat că textul art. 167 din Codul de procedură civilă poate fi interpretat atât în sensul de a recunoaște curatorului special calitatea de a declara calea de atac, cât și în sensul că acest drept nu subzistă. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele de judecată de la nivel național nu au identificat hotărâri judecătorești care să vizeze problema de drept în discuție.

Deși Curtea de Apel Brașov a comunicat că la nivelul acestei instanțe și al instanțelor aflate în circumscripția sa teritorială nu a fost identificată practică judiciară în această materie, pe portalul instanțelor de judecată a fost identificată o hotărâre relevantă, respectiv Decizia nr. 28/A din 15 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut că, "potrivit art. 167 alin. (3) din Codul de procedură civilă, mandatul curatorului special numit în condițiile menționate se limitează la reprezentarea la dezbateri a intereselor părții. Mandatul avocatului numit în calitate de curator special nu este asimilat, din acest punct de vedere, mandatului avocatului care reprezintă partea în calitate de reprezentant convențional și care poate introduce, chiar fără mandat, orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură civilă".

Prin Adresa nr. 1.645/C/3295/III-5/2015 din 6 iulie 2015 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției Judiciare - Serviciul Judiciar Civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în această problemă de drept. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, reformulând chestiunea de drept, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 167 alin. (3) din Codul de procedură civilă, curatorul numit pentru pârâtul citat prin publicitate are calitatea de a declara, în reprezentarea intereselor acestuia, calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe. VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Conform prevederilor art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, "Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Prin urmare, potrivit textului de lege citat, în primul rând, este necesară arătarea în actul de sesizare a motivelor care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Art. 519 din Codul de procedură civilă prevede că: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare legală legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate, după cum urmează: 1. existența unei cauze aflată în curs de judecată; 2. instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; 3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; 4. soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În speță, potrivit încheierii de sesizare, instanța de trimitere Tribunalul Neamț - Secția I civilă, după ce a redat conținutul art. 519 din Codul de procedură civilă, a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de norma legală, întrucât: - tribunalul este instanța care judecă în ultimă instanță acțiunea; - chestiunea de drept pentru care se dispune sesizarea depinde de soluționarea prezentei cauze; - asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a sancționat, prin Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, sub aspectul admisibilității, neregăsirea în încheierea de sesizare a punctului de vedere al completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei asupra condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerință impusă prin dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă (paragraful 47 din decizia menționată).

Se constată că exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă se limitează la aspectele sus-indicate (a se vedea paragraful 21), împrejurare ce atrage inadmisibilitatea prezentei sesizări.

Completul a reținut ca fiind îndeplinită condiția ca sesizarea să privească o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată (impropriu totuși consemnată), fără însă a oferi vreun argument în sprijinul acestei concluzii, referitor la cerințele chestiunii de drept, respectiv domeniul de drept material sau procesual din care aceasta poate proveni și caracterul său determinant în soluționarea pe fond a cauzei.

De asemenea, prin încheierea de sesizare, completul de judecată nu a făcut nicio referire la cerința noutății chestiunii de drept, așa cum prevede în mod expres art. 519 din Codul de procedură civilă, și nici cu privire la vreunul din criteriile de determinare a caracterului de noutate.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât nu au fost respectate dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește arătarea motivelor care susțin admisibilitatea sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, raportat la art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel cum s-a arătat mai sus, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,