ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 24/2015

Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea din 23 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.421/109/2013, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile și în cazul detașării judecătorilor la birourile electorale, detașare realizată conform Legii nr. 67/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare?".

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 5 aprilie 2013, reclamanta O.A.D. a chemat în judecată pe pârâții Instituția primarului comunei Oarja și Consiliul local al comunei Oarja, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie obligați la plata sumei de 4.500 lei, reprezentând diurna de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că a fost locțiitor al președintelui Biroului electoral de circumscripție nr. 70, județul Argeș, în perioada 27 aprilie 2012-11 iunie 2012, această activitate fiind organizată și realizată în conformitate cu Legea nr. 67/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. A mai arătat reclamanta că și-a îndeplinit toate atribuțiile prevăzute de lege și că, având în vedere că are calitatea de magistrat, este îndreptățită a primi diurna în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară, astfel cum prevăd dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.

Tribunalul Argeș - Secția civilă, prin Sentința nr. 1.345 din 10 iunie 2014, a admis acțiunea promovată de reclamantă și a obligat pârâții să-i plătească acesteia suma de 4.500 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul local al comunei Oarja, care a apreciat că sentința este nelegală întrucât reclamanta a primit toate drepturile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 privind cheltuielile necesare pentru pregătirea, organizarea și desfășurarea alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale din anul 2012; în ce privește indemnizația de 2% din indemnizația brută lunară de încadrare, a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, ci cele speciale cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 142/2012.

Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în cadrul soluționării căii de atac a recursului, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, solicitând să se stabilească dacă aceste dispoziții legale sunt aplicabile și în cazul detașării judecătorilor la birourile electorale, conform Legii nr. 67/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin încheierea din 23 martie 2015, pronunțată în dosarul nr. 3.421/109/2013, Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

Așa cum s-a reținut prin încheierea de sesizare, intimata- reclamantă O.A.D. a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, și în cazul în care magistrații sunt detașați în cadrul birourilor electorale, nefiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012.

Recurentul-pârât Consiliul local al comunei Oarja a susținut că o interpretare literală a prevederilor art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 conduce la concluzia că dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile prezentei spețe, întrucât în finalul primului alineat se face referire la personalul din instituțiile publice. S-a mai arătat că judecătorul nu este inclus în personalul din instituțiile publice și că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, se aplică numai magistraților detașați la alte instanțe sau parchete. Față de această interpretare, dispozițiile art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 se aplică tuturor membrilor biroului electoral, fără nicio distincție.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 3.421/109/2013 al Curții de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a apreciat că, în cazul detașării magistraților în cadrul birourilor electorale, sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, astfel că aceștia sunt îndreptățiți să primească indemnizația de 2% pentru următoarele considerente:

Din interpretarea literală a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că indemnizația este datorată indiferent de felul detașării, respectiv dacă este realizată în condițiile stabilite de art. 57 și următoarele din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau în cele prevăzute de legi speciale.

Potrivit art. 120 alin. (2) din Legea nr. 67/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, membrii birourilor electorale se consideră detașați, pe perioada în care își desfășoară activitatea, la birourile electorale.

Astfel, completul a subliniat că, judecătorul desemnat în calitate de membru al birourilor electorale încetează să desfășoare vreo activitate de judecată în cadrul instanței, dar în temeiul legii el desfășoară o altă activitate în cadrul unei alte autorități publice (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 12 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 18 martie 2004, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 232 din 22 martie 2012). Dispozițiile art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012, raportate la art. 9 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi aplicabile, în ce privește cuantumul indemnizației de detașare, având în vedere că în privința magistraților există o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, iar Hotărârea Guvernului nr. 142/2012 nu poate abroga, nici măcar implicit, dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere că orice modificare/abrogare trebuie realizată printr-un act normativ de forță juridică cel puțin egală, astfel cum prevede Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În plus, instanța de trimitere a apreciat că determinarea cuantumului indemnizației de detașare la birourile electorale trebuie să se realizeze prin raportare la dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere rolul deosebit de important al magistratului în cadrul procesului electoral.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, marea majoritate a instanțelor au comunicat că nu s-au identificat hotărâri judecătorești care să vizeze problema de drept în discuție (la nivelul Curții de Apel Timișoara, Curții de Apel Constanța, Curții de Apel Târgu Mureș, Curții de Apel Galați, Curții de Apel Oradea, Curții de Apel Brașov, Curții de Apel Bacău, Curții de Apel Alba Iulia, Curții de Apel București, Curții de Apel Suceava, Curții de Apel Iași, Curții de Apel Craiova și al Curții de Apel Ploiești).

Curtea de Apel Pitești a comunicat că, la nivelul acestei curți de apel și al instanțelor judecătorești aflate în circumscripția sa teritorială, s-a înregistrat o practică judiciară unitară, în sensul că prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile și în cazul detașării judecătorilor la birourile electorale, detașare realizată conform Legii nr. 67/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.063/C/2.105/III-5/2015 din 27 mai 2015, a comunicat că nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să înceapă de la scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, precum și de la rațiunea și fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate.

În acest context trebuie reamintite elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Examinarea datelor comunicate de către curțile de apel arată că, în decurs de 9 ani, perioada care a trecut de la data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, în afară de titularul sesizării, alte două instanțe naționale, respectiv Tribunalul Sibiu și Tribunalul Vâlcea, au fost sesizate cu cereri având un obiect similar cu cel dedus judecății instanței de trimitere, pronunțând hotărâri prin care au admis pretențiile reclamanților, cărora le-au acordat astfel diurna de 2% din indemnizația brută lunară de încadrare.

Pe de altă parte, și completul care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu prezenta întrebare prealabilă opinează în sensul temeiniciei cererii reclamantului-judecător, care a deținut calitatea de membru într-un birou electoral de circumscripție cu sediul în altă localitate decât cea de domiciliu, de a beneficia de diurna în procent de 2% din indemnizația brută lunară de încadrare.

Prin urmare, se cuvine subliniat că opinia exprimată de instanța de trimitere o susține în totalitate pe cea exprimată anterior, în mod unitar, în jurisprudența națională.

În aceste condiții nu sunt create premisele apariției unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, așa încât sesizarea, privită din această perspectivă, apare ca fiind inadmisibilă.

Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Mecanismul hotărârii prealabile nu trebuie însă transformat în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau în una care să substituie recursul în interesul legii.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, așa încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluționării cererii impune realizarea unei analize de conținut și corelată a normelor cuprinse în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale art. 2 alin. (12) din Hotărârea Guvernului nr. 142/2012.

Relaționarea acestor norme a fost expusă însă și în cuprinsul raționamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă; prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a stabilit, prin condițiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,