ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 19/2015

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Încheierea de la data de 5 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 35.159/3/2013, a dispus sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept privind "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă: - art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reglementează o interdicție generală de concediere a persoanelor cu funcții eligibile într-un organism sindical, singurele excepții fiind cele prevăzute de textul de lege, respectiv concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat, sau dacă art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, limitează interdicția concedierii doar pentru situațiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariații unității; - dacă protecția oferită de art. 60 alin. (1) lit. g) și art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, angajaților cu funcții eligibile într-un organism sindical acoperă și ipoteza concedierilor pentru motive care nu țin de persoana salariaților, determinate de desființarea postului, în condițiile în care ambele texte, cu sferă diferită de aplicare, reglementează o interdicție de concediere în favoarea acelorași persoane." II. Expunerea succintă a procesului

În cauză, reclamantul Petrov Adrian a sesizat instanța cu o contestație împotriva deciziei de concediere emise de pârâta Societatea Comercială Romtelecom - S.A., actuala Societatea Comercială Telekom România Communications - S.A., decizie prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare), concediere motivată pe desființarea locului de muncă, ca urmare a reorganizării interne a angajatorului, compartimentul în care își desfășura activitatea salariatul fiind desființat.

În decizia contestată se arată că salariatul a participat la procedura de selecție în vederea alocării în cadrul noii structuri organizatorice, fiind selectat, dar a refuzat semnarea actului adițional pentru modificarea contractului corespunzător noului loc de muncă, refuzând postul oferit.

Înlăturând toate celelalte motive de nulitate invocate de contestator, prin Sentința nr. 6.303 din 29 mai 2014, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a anulat decizia, a dispus reintegrarea reclamantului pe funcția deținută anterior concedierii, respectiv specialist suport, și a obligat pârâta să achite reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă, reținând încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, care interzic concedierea unui salariat pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, situație în care se afla și contestatorul. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta și apel incidental reclamantul, după cum urmează:

În apelul formulat de angajator s-a invocat inaplicabilitatea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în opinia acestuia având prioritate norma specială cuprinsă în art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, iar în apelul incident formulat de reclamant în temeiul art. 472 din Codul de procedură civilă s-a arătat că angajatorul nu a dovedit existența unei reorganizări reale și serioase conform art. 65 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în cadrul soluționării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, raportat la dispozițiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă: - art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reglementează o interdicție generală de concediere a persoanelor cu funcții eligibile într-un organism sindical, singurele excepții fiind cele prevăzute de textul de lege, respectiv concedierea pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat, sau dacă art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, limitează interdicția concedierii doar pentru situațiile în care aceasta ar fi determinată de motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariații unității; - protecția oferită de art. 60 alin. (1) lit. g) și art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, angajaților cu funcții eligibile într-un organism sindical acoperă și ipoteza concedierilor pentru motive care nu țin de persoana salariaților, determinate de desființarea postului, în condițiile în care ambele texte, cu sferă diferită de aplicare, reglementează o interdicție de concediere în favoarea acelorași persoane." III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Dispozițiile legale a căror interpretare se solicită stipulează următoarele: - art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare: "Concedierea salariaților nu poate fi dispusă [...] pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat."; - art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare: "Pe toată durata exercitării mandatului, reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate." Alte dispoziții legale interne și internaționale relevante în materie: - Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare: Art. 9: "Membrilor organelor de conducere alese ale organizațiilor sindicale li se asigură protecția legii contra oricăror forme de condiționare, constrângere sau limitare în exercitarea funcțiilor lor."; Art. 10: "(1) Sunt interzise modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă ale membrilor organizațiilor sindicale pentru motive care privesc apartenența la sindicat și activitatea sindicală. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici și funcționarilor publici cu statut special."; Art. 12: "Prin contractele colective de muncă sau, după caz, prin acordurile colective privind raporturile de serviciu se pot stabili, în condițiile legii, și alte măsuri de protecție în afara celor prevăzute la art. 10 și 11 pentru cei aleși în organele executive de conducere ale organizațiilor sindicale."; - Convenția privind protecția reprezentanților lucrătorilor din cadrul întreprinderilor și facilitățile de acordat acestora, aprobată de Conferința generală a Organizației Internaționale a Muncii la 23 iunie 1971, ratificată de România prin Decretul nr. 83/1975, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975, care stipulează că: Art. 1: "Reprezentanții lucrătorilor din întreprindere trebuie să beneficieze de o protecție eficace contra tuturor măsurilor care ar putea să le aducă prejudicii, inclusiv concedierea și activitatea lor de reprezentanți ai lucrătorilor, afilierea lor sindicală sau participarea lor la activități sindicale, în măsura în care acționează conform legilor, convențiilor colective sau altor angajamente convenționale în vigoare." IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Încheierea din data de 5 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 35.159/3/2013, a dispus sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță. În speță, este vorba de un litigiu de muncă, soluționat în primă instanță de tribunal, împotriva sentinței pronunțate fiind exercitată calea de atac a apelului, cauza nefiind susceptibilă de recurs; 2. existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei. În cauză este vorba de o concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pe durata exercitării de către acesta a unei funcții eligibile într-un organism sindical, situație la care se referă cele două texte de lege menționate, interpretarea și aplicarea acestora influențând decisiv soluția litigiului, în condițiile în care prevederile respective sunt susceptibile de aprecieri diferite; 3. problema de drept care face obiectul sesizării este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept răspunde intenției legiuitorului de a preveni practica neunitară a instanțelor de judecată în materie, iar din verificările efectuate nu s-a putut identifica o practică judiciară conturată și constantă, astfel încât mecanismul cu funcție de prevenție al hotărârii prealabile este incident. Neexistând o jurisprudență semnificativă în materia respectivă și constatând diferențe de opinie în interpretarea ce trebuie dată normelor de drept în cauză, s-a apreciat îndeplinită și această condiție de admisibilitate. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Reclamantul Petrov Adrian a apreciat că cele două articole se completează unul pe altul și nu se exclud, art. 60 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, fiind dispoziție cu caracter special care se referă la interdicțiile la concediere și excepțiile de la această regulă, respectiv nu poate avea loc o concediere a reprezentanților sindicali pentru motive neimputabile acestora - reorganizarea conform art. 65 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, - sau imputabile - în caz de arest preventiv, inaptitudine și necorespundere profesională. Art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare - se referă la îndeplinirea mandatului dat de salariați reprezentanților sindicali și interdicția de concediere pentru acest motiv. Aceasta este o interdicție suplimentară, în plus față de cele reglementate la art. 60 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare. În sensul interpretării că art. 60 și 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, se coroborează și nu se exclud este art. 220 alin. (3) din același act normativ, prin care se arată că pot exista și alte măsuri de protecție specială a reprezentanților sindicali. Astfel, pe lângă interdicția de concediere pentru aspecte rezultând din mandatul dat, reprezentanții sindicali sunt protejați și pentru celelalte situații de concediere. Intenția legiuitorului a fost aceea de a proteja liderii de sindicat, și nu de a emite articole în cadrul aceleiași legi care să se înlăture reciproc. În același sens sunt și principiile aplicabile în activitatea de legiferare, fiind interzisă reglementarea acelorași instituții în mai multe articole, iar dispozițiile legale care înregistrează aspecte de contradictorialitate se abrogă expres.

Intimata Societatea Comercială Telekom România Communications - S.A. a apreciat că, în materia concedierii liderilor de sindicat, prevederile art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile cu prioritate față de prevederile art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere interpretarea sistematică a dispozițiilor legale în materia concedierii liderilor sindicali, precum și aplicarea regulilor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare. A arătat că art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă norma specială aplicabilă raporturilor dintre angajator și lideri sindicali, fiind plasat în titlul dedicat de legiuitor în mod exclusiv sindicatelor, și nu în partea generală a Codului, dedicată raporturilor de muncă. Potrivit adagiului specialia generalibus derogant, aplicabilitatea dispozițiilor art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, prevalează în raport cu dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. g) din același act normativ. În concluzie, liderii sindicali pot fi concediați în condițiile art. 220 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, iar necorelarea și coexistența celor două dispoziții contrare nu ar trebui să genereze o interpretare atât de strictă, în sensul că liderii sindicali nu pot fi concediați decât pentru abatere disciplinară gravă sau abatere disciplinară repetată ori în ipoteza reorganizării judiciare sau a falimentului. Scopul instituirii protecției liderilor sindicali a fost altul, respectiv asigurarea că aceștia nu pot fi concediați pentru motive care țin de îndeplinirea mandatului încredințat de către membrii sindicatului, iar nu instituirea unei imunități generale. Orice altă extindere a sferei interdicției de concediere este discriminatorie în raport cu alți salariați, simpli membri de sindicat, precum și inechitabilă în raport cu independența și libertatea decizională la nivel societar. VI. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În privința modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, membrii completului nu au avut, la momentul sesizării, o părere unitară. Într-o opinie s-a considerat că ambele articole se referă la o interdicție de concediere aplicabilă acelorași persoane, dar dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reglementează o interdicție cu aplicabilitate generală în ceea ce privește concedierea salariaților pe durata exercitării de către aceștia a unei funcții eligibile într-un organism sindical, singurele excepții posibile fiind cele prevăzute expres și limitativ de textul de lege, respectiv în situația concedierii pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat. Art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, interzice concedierea reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor, pe toată durata exercitării mandatului, doar pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate, fără a se putea interpreta în sensul că această dispoziție restrânge sfera de aplicabilitate a art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și nici că ar fi o normă specială în raport cu acest din urmă articol. Într-o altă opinie, față de dispozițiile speciale ale art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, interdicția de concediere pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical se aplică doar pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor l-au primit de la salariații din unitate. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Examenul jurisprudențial al hotărârilor judecătorești irevocabile (definitive, potrivit dispozițiilor procedurale actuale) remise de curțile de apel din țară scoate în evidență împrejurarea că, în proporție considerabilă, opinia majoritară a instanțelor este în sensul că art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instituie interdicția concedierii salariatului care îndeplinește o funcție eligibilă într-un organism sindical, singurele excepții posibile fiind cele prevăzute expres și limitativ, ce se referă la situația concedierii pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat, precum și cazurile reglementate de art. 60 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în acest sens pronunțându-se curțile de apel București, Oradea, Galați, Ploiești, Constanța, Cluj, Craiova, Pitești, Iași și Târgu Mureș. Într-o opinie minoritară, instanțele judecătorești au apreciat, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) și art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, că protecția salariaților care exercită o funcție eligibilă într-un organism sindical împotriva concedierii a fost restrânsă și vizează numai interdicția concedierii acestora pentru motive care țin de îndeplinirea mandatului lor, art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, fiind abrogat implicit prin noua redactare a art. 220 alin. (2) din același act normativ, așa cum reiese din jurisprudența Curții de Apel Timișoara, dar și a Curții de Apel Craiova, în cadrul acestei din urmă instanțe înregistrându-se, astfel, practică judiciară neunitară. Curțile de apel Suceava, Bacău, Alba Iulia și Brașov au comunicat că, la nivelul instanțelor din circumscripția acestora, nu au fost soluționate cauze referitoare la problema de drept indicată. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 824/C/1.793/III-5/2015 din 24 aprilie 2015, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin mai multe decizii, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate a fostului art. 223 din Codul muncii, în forma anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum și a textului în forma ulterioară acestor modificări, așa cum reiese din deciziile Curții Constituționale nr. 24/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, nr. 194/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 2 iunie 2005, nr. 124/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 29 martie 2007, nr. 383/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, relevante în același sens fiind și deciziile Curții Constituționale prin care s-a respins sesizarea de neconstituționalitate a art. II din fosta Lege nr. 54/1991 cu privire la sindicate (deciziile nr. 104/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996, nr. 100/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 22 august 2000, și nr. 174/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 30 octombrie 2000). Este de semnalat că art. 223 alin. (2) din Codul muncii a fost modificat prin Legea nr. 40/2011, textul normativ fiind renumerotat, în urma republicării, devenind actualul art. 220 alin. (2). Astfel, în cuprinsul jurisprudenței sale, Curtea Constituțională a statuat asupra faptului că art. 223 alin. (2) din Codul muncii stabilește măsurile de protecție pentru asigurarea condițiilor și climatului de securitate necesare îndeplinirii sarcinilor salariaților aleși în conducerea organizațiilor sindicale. S-a avut în vedere că aceste măsuri au menirea să împiedice decizia unilaterală a angajatorului de a înceta raporturile de muncă, respectiv de a concedia salariatul lider sindical pentru împiedicarea îndeplinirii mandatului încredințat acestuia de ceilalți salariați ori ca represalii pentru activitatea desfășurată de salariatul respectiv în calitatea sa de lider sindical, precum și pentru a intimida alți reprezentanți ai salariaților. Mai mult, s-a reținut faptul că liderii organizațiilor sindicale au calitatea de reprezentare, promovare și apărare a drepturilor și intereselor profesionale și economice ale salariaților, vin mai des în contact direct cu reprezentanții angajatorului, adesea în stări conflictuale, situații în care nu ar mai putea acționa eficient dacă ar fi expuși eventualelor măsuri represive din partea angajatorului. Aceste circumstanțe îi plasează pe liderii sindicali într-o situație obiectiv diferită față de cea a celorlalți salariați. Pe aspectul protecției speciale a liderilor sindicali, Curtea Constituțională a reținut și faptul că reprezentanții salariaților aleși în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situație diferită în comparație cu celelalte categorii de salariați, ceea ce justifică și tratamentul juridic diferențiat, prin reglementarea unor măsuri speciale și mai eficiente de apărare a stabilității raporturilor de muncă. Or, tratamentul juridic diferit al cetățenilor care nu se află în situații identice este nu numai justificat, ci și obiectiv necesar, reținându-se și faptul că această protecție funcționează doar în cazul modificării sau al desfacerii contractului de muncă din inițiativa angajatorului și pentru motive neimputabile liderilor sindicali salariați. Curtea Constituțională s-a pronunțat și în privința modificărilor aduse art. 223 (în prezent art. 220) din Codul muncii prin Legea nr. 40/2011 relativ la sesizarea formulată în privința neconstituționalității acestor prevederi legale ce era apreciată prin "prisma faptului că liderii sindicali au un grad mai mare de protecție decât reprezentanții salariaților, întrucât cei dintâi beneficiază în continuare de prevederile favorabile ale art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003", apreciind conformitatea normelor de lege criticate în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată. IX. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin Hotărârea din 11 februarie 2010, în Cauza C - 405/08, Ingeniorforeningen i Danmark împotriva Dansk Arbejdsgiverforening, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns unei chestiuni prejudiciale în sensul pronunțării sale cu privire la înțelesul și interpretarea art. 7 din Directiva 2002/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2002 de stabilire a unui cadru general de informare și consultare a lucrătorilor din Uniunea Europeană. Curtea a fost sesizată, printre altele, cu privire la întrebarea: "Dacă art. 7 din Directiva 2002/14 trebuie interpretat în sensul că impune ca reprezentanților lucrătorilor să le fie acordată o protecție sporită împotriva concedierii?". Curtea de Justiție a statuat că art. 7 din Directiva 2002/14 trebuie interpretat în sensul că nu impune ca reprezentanților lucrătorilor să le fie acordată o protecție sporită împotriva concedierii, dar instanța comunitară a precizat că orice măsură luată pentru transpunerea directivei, indiferent dacă este prevăzută de o lege sau de o convenție colectivă, trebuie să respecte limita minimă de protecție prevăzută la art. 7 din Directiva 2002/14. S-a subliniat totodată, în cuprinsul considerentelor, că directiva anterior menționată face referire la un cadru general care stabilește cerințe minime, astfel că "în ceea ce privește măsurile de protecție și garanțiile care trebuie acordate în privința reprezentanților lucrătorilor, legiuitorul Uniunii a lăsat o largă libertate de apreciere statelor membre, sub rezerva obligației acestora din urmă de a garanta atingerea rezultatelor impuse de această directivă". X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a instituției juridice privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitor la caracterul de noutate al chestiunii de drept. În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării formulate, s-a considerat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 220 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, concedierea aplicabilă categoriei de salariați care deține o funcție eligibilă într-un organism sindical nu este posibilă, pe durata exercitării mandatului, nici pentru motive care țin de îndeplinirea mandatului și nici pentru alte motive, reglementate de lege (care țin sau nu de persoana salariatului), cu excepția concedierii pentru motive disciplinare în sensul art. 61 lit. a) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și pentru motive care intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, s-au reținut următoarele: În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; 2. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; 3. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; 4. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât curtea de apel, legal învestită cu soluționarea unui apel împotriva unei sentințe date în judecata unei cereri în materia dreptului muncii, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită, de asemenea, condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât între problema de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei există un raport de dependență, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o pronunță în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii produce un efect concret asupra soluției din procesul pendinte. În cauză, titularul sesizării este învestit să exercite controlul judiciar în privința verificării legalității emiterii unei decizii de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical. Sesizarea de față pune în discuție chestiuni de drept privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții de drept material, în legătură cu fondul contestației, de către instanța de judecată, iar controversa apărută este în legătură cu posibilitatea sau imposibilitatea concedierii unui salariat pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, ipoteză în care se află și contestatorul.

Este îndeplinită și condiția de admisibilitate care impune ca, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat. Deși textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislația procesual penală internă, modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, cerința legală este îndeplinită, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluționată printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În plus, instanței supreme nu îi este atribuită competența materială în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor care fac obiectul prezentei sesizări privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Condiția necesară pentru declanșarea mecanismului procedural referitoare la existența unei chestiuni de drept noi este apreciată ca fiind distinctă de cea care impune ca asupra respectivei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, concluzie ce se desprinde din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări. Analiza de conținut a art. 519 din Codul de procedură civilă relevă împrejurarea că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiție diferită de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea chestiune de drept. Prin urmare, condiția noutății unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din perspectiva unei analize, astfel cum o realizează instanța de trimitere, limitată doar la împrejurarea că asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare. Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015 și Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015), în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior. Prin urmare, noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Drept consecință, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, astfel încât opiniile jurisprudențiale izolate nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. Din această perspectivă, condiția noutății unei chestiuni de drept trebuie examinată în raport cu scopul legiferării acestei instituții procesuale a hotărârii prealabile ca mecanism de unificare a practicii, anume acela de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare (control a priori), spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori). Având în vedere rațiunea instituirii celor două mecanisme judiciare, se poate aprecia că existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență. În consecință, se apreciază că importante, sub acest aspect, sunt existența și dezvoltarea unei jurisprudențe în această materie. Din această perspectivă, în cazul analizat, cerința noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de curțile de apel din țară rezultă că, pe parcursul timpului, instanțele judecătorești au pronunțat, în privința problemelor de drept semnalate de către titularul sesizării, hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată, majoritar, către același gen de soluție. Astfel, hotărârile judecătorești remise de curțile de apel din țară cuprind, într-o proporție însemnată, pentru aceeași rațiune de interpretare a legii, soluția de admitere a contestațiilor împotriva deciziilor de concediere a salariaților care dețin o funcție eligibilă într-un organism sindical, reținând aplicabilitatea interdicției legale generale prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. g) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția concedierii disciplinare. În raport cu constatările expuse mai sus rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecății pe rolul instanțelor naționale, context în care existența unei practici cristalizate în timp a instanțelor judecătorești din țară și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor analizate (coroborate cu argumentele oferite de doctrină și literatura juridică în materie) fac ca problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări să își piardă caracterul de noutate.

Este important de semnalat și faptul că mecanismul judiciar al pronunțării unei hotărâri prealabile instituit de legiuitor nu are menirea de a armoniza opiniile diferite ale membrilor completului de judecată, în interpretarea normelor de drept aplicabile în cauză, a căror rezolvare este reglementată de prevederile procedurale care prevăd constituirea completului de divergență în conformitate cu dispozițiile art. 398 din Codul de procedură civilă.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în privința chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din același act normativ,